Să postim cu dor şi bucurie!

Timpul schimbă florile câmpului, spunea cândva Nicolae Iorga, dar nu şi aurul din adâncuri. Privind la dealurile cosite şi atent pieptănate, la căpiţele fâneţelor frumos orânduite, care stau cuminţi, trimiţând trecătorilor miresme învăluite în tainice arome, cu adevărat observăm că luna lui Gustar îşi face simţită prezenţa, cu sau fără învoirea noastră, prevestind sfârşitul unui anotimp, pe care cu toţii l-am dorit să ne fie rodnic şi aducător de bucurii. Pentru mulţi însă, august reprezintă luna concediilor, excursiilor, bucuriilor pricinuite de reîntâlniri. Mulţi fraţi români, plecaţi prin depărtate zări după o bucată de pâine mai bună, dar de multe ori amestecată de amar, se reîntorc acasă, pentru un răgaz petrecut în familie. Prin urmare, mulţi văd în ultima lună a verii un fericit moment de odihnă, reevaluare. Dar august debutează odată cu o perioadă duhovnicească specială, închinată Născătoarei de Dumnezeu. Este vorba de Postul Adormirii Maicii Domnului, rânduit de Biserică înainte de cinstita sa mutare către cereştile locaşuri tocmai pentru a ne arăta în modul cel mai intens posibil dragostea şi recunoştinţa faţă de ceea ce ne este tuturor o mamă iubitoare şi mult ajutătoare, care, întru Adormirea Sa, nu ne-a părăsit.

Din păcate, se constată o „nepotrivire“ de evenimente. Se întreabă unii: de ce s-a pus sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului chiar atunci când mulţi primesc concediu, când, plecând în călătorii, nu le este uşor să postească? Eu mi-aş arăta o altă nedumerire: de ce toată lumea primeşte concediu chiar în perioada postului dinaintea „Sfintei Mării mari“? Fără a contesta dreptul tuturor la concediu de odihnă, o vacanţă binemeritată, totuşi trebuie să nu uităm că astfel de împrejurări nu ne degrevează de datoriile către suflet, putând fi buni creştini nu doar acasă ori la serviciu, ci şi într-o excursie, în concediu, la mare, la munte, ori aflaţi pe vapor, în avion, plecaţi prin îndepărtatele cotloane ale lumii. Oriunde am fi, în orice perioadă a anului ne-am afla, trebuie să rămânem fideli credinţei noastre dreptmăritoare. Optând pentru alimentaţia specifică postului, arătăm că perioada concediului nu înseamnă îmbuibare, înstrăinare şi uitare de Dumnezeu.

De ce am posti acum? Pentru că înaintea tuturor sfinţilor, prieteni ai lui Hristos şi mai presus de îngeri, se află Preacurata Fecioară Maria; pentru că ea este darul cel mai de preţ făcut lui Dumnezeu de către umanitate, însă şi darul prin care El ne răsplăteşte pentru ofranda ce I-am dăruit. Cum să nu ne arătăm recunoştinţa pentru Împărăteasa cerurilor, de vreme ce fiecare dintre noi am trăit experienţe de neuitat legate de întâlnirea cu Maica Domnului încă din pruncie, când, în primele imagini şi reprezentări ale divinului, era şi ea. Dacă am rememora clipele învăluite în fumul dulcilor amintiri din anii copilăriei, cu siguranţă ne-ar reţine atenţia un amănunt din casa bunicilor sau a părinţilor: o icoană mare şi frumos învelită în ştergar cusut cu migală şi drag, pentru Cea mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită decât serafimii. Fecioara Maria trona de sus peste odaia şi toată gospodăria bunicilor şi părinţilor, care, cu o pioşenie profundă, ne spuneau că ea vede tot ce facem, ne numără paşii când mergem la biserică, stă în genunchi şi se roagă lui Dumnezeu pentru noi. Din acest motiv, cele două săptămâni de ajunare erau strict ţinute, fiind dovada cea mai concretă a dragostei şi recunoştinţei pentru ajutorul, ocrotirea Împărătesei cerului.

Carevasăzică, plecarea în concediu nu este o pricină ca să nu postim. Adesea invocăm pretexte pentru a ne justifica comoditatea, renunţând la viaţa autentic ortodoxă. Gândindu-ne la spusele lui Iorga, să lucrăm ca timpul să schimbe doar florile câmpului, nu şi aurul credinţei noastre strămoşeşti. De aceea, să postim cu dor şi bucurie, mulţumindu-i Preasfintei Născătoare de Dumnezeu că nu încetează a ne purta în mila, iubirea şi ocrotirea ei.

(arhim. Mihail DANILIUC, Ziarul Lumina)