Îndemn la iertare

Religia creştină este o religie a iubirii şi a iertării. Ne învaţă Sfânta Scriptură: „Să ne iubim unul pe altul pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire”.(I Ioan 4, 7-8). Cât de mare preț a pus Mântuitorul pe iubirea aproapelui, se vede și din cele petrecute la Cina cea de Taină, când Mântuitorul le spune ucenicilor: „Poruncă nouă dau vouă: să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi, să vă iubiţi unul pe altul”. (Ioan 13, 34). Această poruncă o reia iarăşi după puţin timp: „Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu”(Ioan 15, 12), pentru ca apoi să spună aceleași cu şi mai multă tărie: „Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unul pe altul”. (Ioan 15, 17). Asupra nici uneia dintre porunci nu a stăruit Mântuitorul aşa de mult şi nici una din ele nu este mai insistent reluată şi tratată atât de amplu și de amănunțit.

Dacă nu iertăm, nu va fi numai un om rău, ci doi

Să ne amintim că Mântuitorul pune o singură condiţie în rugăciunea domneascăTatăl nostru: „şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. (Matei 6, 12). Dacă totuși rostim „și ne iartă nouă, precum și noi iertăm”, și noi nu exonerăm imperfecțiunile și metehnele sufletești ale aproapelui, singuri ne cerem osânda. Neiertând desăvârşit pe alţii, ar trebui să fim cinstiţi şi să spunem: „nu ne ierta, căci nici noi nu iertăm”. Dar putem aspune astfel? Nu putem. Tertium non datur. E de trebuință atunci să ne stăruim să iertăm.

Creștini fiind, suntem îndemnați să ne rugăm pentru cei ce ne defaimă și ne ocărăsc și să nu ne răzbunăm când sunt aruncate asupra noastră afirmații vitriolante și necinstiri de tot felul, căci numai așa avem noi și noi momente prielnice de dobândire a smereniei celei mântuitoare și a dragostei fiind astfel următori lui Hristos și sfinților Lui. Dacă nu iertăm, nu va fi numai un om rău, ci doi.

Vom spune că nu putem ierta din inimă, însă nici n-am încercat, n-am stăruit sau nici măcar n-am făcut primii pași pe drumul iertării. De vom voi, putem începe prin stăruința în a nu urî, a nu ne bucura de nenorocirile duşmanilor, și apoi, încet-încet, cu bărbăție și rugăciune, cu efort personal și ajutor ceresc vom ierta mai lesne, vom învăţa să ne rugăm pentru duşmani, vom deveni îndelung răbdători, cu bunătate unii față de alţii, precum este şi Dumnezeu cu noiși vom progresa în iubirea aproapelui și chiar în iubirea de vrăjmași.

Calea iertării

Atunci când inima noastră tot nu este dispusă să ierte ușor, Sfinții Părinți ne îndeamnă să cugetăm la câte binefaceri ne suntem nouă înşine pricinuitori dacă-i iertăm și-i iubim pe duşmanii noştri şi câtă îndrăznire dobândim înaintea Stăpânului, dar mai înainte de toate gândindu-ne că împăcarea cu cei cu care suntem certaţi şterge păcatele și fărădelegile noastre. Gândindu-ne, așadar, la câştigul ce-l avem, suntem încurajați să arătăm celor ce ne urăsc tot atât de mare dragoste ca şi cum ne-ar fi cu adevărat prieteni, căci nu ne pot fi de atât folos prietenii și apropiații noștri, pe cât ne poate fi de folos dragostea pe care o arătăm celor ce ne duşmănesc şi ne fac rău pe nedrept. Căci această dragoste ne face vrednici de bunăvoinţa cea de sus, ne aduce îndrăznirea cea bună către Dumnezeu și ne uşurează povara păcatelor. Toată datoria ce o avem noi faţă de Dumnezeu n-o putem plăti oricât ne-am strădui. De aceea El ne-a lăsat o cale lesnicioasă pentru plata datoriei, prin care să se şteargă toate datoriile noastre, iar această cale este aceea a iertării din toată inima a celor ce ne greşesc, a neţinerii de minte a răului ce ni l-au pricinuit alţii.

Fiecare om când iartă, imită pe Dumnezeu

Fiecare om când iartă, imită pe Dumnezeu, scopul providenţei dumnezeieşti fiind acela de a uni pe cei pe care i-a dezbinat răutatea în tot felul, prin dreaptă credinţă şi dragoste duhovnicească. Căci pentru aceasta a pătimit Mântuitorul, ca pe copiii lui Dumnezeu cei împrăştiaţi să-i adune spre a fi una (I Ioan 11, 52). Prin urmare – spune Sfântul Maxim Mărturisitorul – cel ce nu rabdă lucrurile supărătoare, nu suferă pe cele întristătoare şi nu le îndură pe cele dureroase, umblă în afară de dragostea dumnezeiască şi de scopul providenţeidivine (Capete despre dragoste, IV, 17).Trebuie să iertăm pe cel ce ne greşeşte, aşa cum am vrea să ne ierte şi penoi Dumnezeu, adică desăvârşit, din toată inima. Să iertăm cum iartă Dumnezeu şi ne vom îndumnezei. Pe cel ce ne-a greşit trebuie să-l privim după ce l-am iertat, ca şi cum nu ne-ar fi greşit. Sfinţii Părinţi ne arată că atunci dovedim că iubim nefăţarnic, când iertăm nedreptăţile.

Atât vom fi iertaţi, cât am iertat şi noi altora

Nu e suficientă numai răbdarea ofenselor venite de la alţii, căci uneori poate nu răspundem la ele, dar în inima noastră le adunăm şi le păstrăm. Cât ne costă un zâmbet, o vorbă bună, o privire caldă de iertare? Dacă nu iertăm şi răspundem cu aceeaşi monedă, simţim o clipă satisfacţia egoistă, pătimaşă, dar dacă iertăm, simţim o bucurie şi o fericire în întreaga viaţă, acestea prelungindu-se mult mai intens şi după moarte. Noi nu trebuie să luptăm unul contra altuia, ci unul împreună cu altul, în comuniune de iubire, împotriva adevăratului vrăjmaş al vieţii : diavolul, care caută să-i dezbine pe oameni, să-i despartă, semănând ură între ei. Dacă nu iertăm pe aproapele, înseamnă că nici n-am început o lucrare duhovnicească. Atât vom fi iertaţi, cât am iertat şi noi altora.

(Pr. Liviu PETCU, www.doxologia.ro)