Sfântul Constantin, împărat unic al românilor

Pacea dintre Constantin cel Mare şi Licinius a durat fix şapte ani, după care vechiul conflict dintre ei a reapărut. În tot acest timp, au existat momente de tensiune care au condus la acumularea unei stări de animozitate reciprocă. În cele din urmă a devenit clar că ambii conducători romani nu mai puteau să îşi împartă puterea, visul lui Diocleţian de creare a unei împărţiri eficiente a stăpânirii la nivel înalt urmând să fie lăsat deoparte pentru mulţi ani.

În timpul celor şapte ani de pace, au existat o serie de momente dificile care au anunţat reapariţia conflictului dintre împăratul Constantin cel Mare şi Licinius. Printre acestea se regăseşte în special atitudinea reprobatoare pe care Licinius a început să o aibă faţă de creştinii din provinciile aflate sub stăpânirea sa. Conform mărturiei lui Eusebiu de Cezareea, Licinius a început să urmeze politica aplicată anterior de Galerius şi Diocleţian. Astfel, la început a îndepărtat creştinii de la curtea imperială, iar apoi a cerut ca slujbele religioase să se desfăşoare exclusiv în aer liber, fără utilizarea unor lăcaşuri de cult. De asemenea, Licinius s-a reîntors la zeii păgâni, considerându-l pe Jupiter (Zeus în mitologia greacă) cel mai important dintre aceştia şi cerând o reformă religioasă la nivelul întregii populaţii pe care o conducea. Din păcate, lucrurile nu s-au oprit aici, Licinius dovedindu-se tot mai înverşunat împotriva creştinilor, în special a episcopilor, pe care îi bănuia probabil de trădare. Ştia că majoritatea episcopilor din Răsărit cunoşteau rolul covârşitor pe care îl avusese Constantin cel Mare în recunoaşterea creştinismului ca religie tolerată. Cu toate acestea, ne vine greu să credem toate mărturiile lui Eusebiu de Cezareea, care afirmă sentenţios că Licinius nu s-a deosebit cu absolut nimic de predecesorii săi care au persecutat aprig creştinismul. O eventuală schimbare majoră din partea lui Licinius în condiţiile în care el însuşi aplicase Edictul de la Mediolanum în propriile teritorii şi ani de zile nu se amestecase deloc în treburile comunităţilor creştine pare de neconceput şi efectiv lipsită de sens. Creştinii nu alcătuiau o proporţie covârşitoare din totalul populaţiei Imperiului Roman. Din contră, vorbim de 10%-15%. Aşadar, dacă Licinius a pornit o persecuţie - una mult mai limitată decât cea descrisă în termeni vagi de Eusebiu de Cezareea -, acest fapt s-a petrecut numai din cauza obsesiei sale de a nu fi trădat de creştini în cazul unui conflict deschis cu împăratul Constantin cel Mare. Actele martirice din perioada respectivă sunt sporadice şi reiese clar din acestea că, adesea, guvernatorii locali nu respectau legea oficială şi continuau să persecute inutil populaţia creştină. Aşadar, din punctul nostru de vedere, persecuţia lui Licinius s-a limitat cel mult la câteva cazuri izolate de episcopi sau creştini suspectaţi că ar fi apropiaţi ai Sfântului Constantin cel Mare.

 

Invazia sarmaţilor

Adevăratul motiv pentru care Licinius şi Constantin cel Mare au pornit din nou vechiul lor conflict are o raţiune istorică mult mai pragmatică şi omenească, în pofida părerii generale că a fost o cauză religioasă. Desigur, şi cauza religioasă a fost prezentă, dar nu era suficientă pentru a conduce la un conflict armat de proporţii, în care două oştiri imense s-au ciocnit furibund. Motivul războiului este simplu: căpetenia triburilor sarmate, Rausimodus, înconjurat de o mulţime de luptători, şi-a făcut apariţia la sud de Dunăre, prădând regiunea respectivă. Din Salonic, împăratul Constantin cel Mare a aflat rapid de invazia sarmaţilor şi a plecat să se lupte cu aceştia. Rausimodus s-a retras peste Dunăre, considerând că nu va fi urmărit, dar Constantin cel Mare a făcut exact invers. Armata căpeteniei sarmaţilor a fost distrusă, iar conducătorul lor a murit în timpul bătăliei. Cu toate acestea, Constantin cel Mare tocmai îi oferise lui Licinius un motiv de război foarte bun, pe care adversarul său nu a ratat ocazia să îl utilizeze în favoarea sa. Pedepsindu-i pe sarmaţi, Sfântul Constantin trecuse în teritoriul provinciei Tracia, care se afla în zona răsăriteană a imperiului, fapt socotit drept o invadare a teritoriului lui Licinius. Acesta nu a mai aşteptat un alt prilej şi a anunţat oficial începerea războiului. 

 

Cele trei confruntări

Prima bătălie dintre cele două armate a avut loc la Adrianopole, pe 3-4 iulie 324, aproape de aceeaşi zonă unde se confruntaseră cu şapte ani în urmă. Constantin a câştigat această primă luptă, Licinius pierzând o parte considerabilă din efectivul său (istoricul Zosimus afirmă că au murit aproape 35.000 de soldaţi - cifra este exagerată, pierderile fiind probabil de aproape 20.000). A doua bătălie a avut loc pe mare, între Crispus, fiul cel mare al Sfântului Constantin, şi amiralul Amandus. Datorită zonei strâmte în care s-a desfăşurat lupta, diferenţa de efectiv între cele două trupe navale nu s-a simţit prea mult. Cu toate că avea în subordine de trei ori mai puţine nave (aproximativ 100), Crispus a beneficiat de greşeala lui Amandus, care nu a avut suficient spaţiu de manevră pentru multitudinea vaselor sale, dar şi de o vreme care a lucrat în favoarea sa. Un vânt violent s-a abătut asupra navelor lui Amandus, împingându-le şi zdrobindu-le de stânci. Din peste 300 de trireme, Amandus a mai rămas doar cu patru, retrăgându-se acoperit de ruşine de la locul confruntării. (Un alt exemplu istoric oarecum similar este asedierea navală a Constantinopolului de către otomani în anul 1453, când doar câteva nave bizantine, ajutate şi de avantajul focului grecesc, au distrus aproape întreaga flotă adversă, beneficiind de asemenea de vremea favorabilă şi spaţiul îngust în care s-a desfăşurat lupta). Pe data de 8 septembrie 324, bătălia de la Chrysopolis a încununat campania de succes a împăratului Constantin cel Mare. Cu o armată în dezordine şi fără nici o speranţă de a mai întoarce războiul în favoarea sa, Licinius s-a predat la Nicomedia, trimiţându-şi soţia, pe sora lui Constantin cel Mare, să ceară cruţarea vieţii lui şi a copiilor.

 

Epilog 

Pe hârtie, toate calculele au stat în favoarea lui Licinius. Avea efective de soldaţi mai mari atât pe uscat, cât şi pe mare. De asemenea, dispunea de avantajul terenului în luptă, deoarece îşi cunoştea foarte bine provinciile. Era stimat ca general şi repurtase înainte victorii importante. Cu toate acestea, Licinius nu a fost înfrânt o dată, ci de cinci ori! A fost biruit de patru ori pe uscat şi o dată pe mare. Supremaţia militară a Sfântului Constantin cel Mare nu poate fi pusă nici un moment la îndoială. La un an distanţă de la înfrângerea sa definitivă, se pare că Licinius a încercat să îşi atragă o serie de trupe, plănuind să revină la conducere în Răsărit. Planul său a fost dejucat, iar el a sfârşit prin a fi executat. După socrul său Maximian şi cumnatul său Bassianus, Constantin cel Mare se vedea nevoit să ceară şi execuţia celuilalt cumnat, Licinius. Împărăţia romană se afla la picioarele sale, dar crucea pe care trebuia să o poarte de-abia începuse să îşi arate greutatea.

(Adrian AGACHI, Ziarul Lumina)