Cei şase cetăţeni

În anul 1347, oastea regelui englez Eduard asedia oraşul francez Calais. În jurul oraşului, un val ucigător împiedica orice contact cu exteriorul. Drept urmare, imediat izbucni o foamete cumplită. Mai întâi muriră cei bătrâni, apoi sugarii. În cele din urmă slăbiră şi oamenii în putere, astfel încât nimeni nu se mai putea gândi la o ripostă victorioasă. Atunci un sol al regelui ceru să intre în oraş. El comunică prefectului oraşului intenţia regelui: "În următoarele trei zile, regele are de gând să năvălească în oraş şi să-l incendieze. Cu toţii veţi muri: bărbaţi, femei, copii". Locuitorii cetăţii l-au întrebat: "Nu există chiar nici o cale de salvare?". "Ba da, răspunse mesagerul. Dacă şase din bărbaţii voştri de frunte sunt dispuşi să moară pentru voi, atunci veţi fi salvaţi. Aceştia vor trebui să se prezinte mâine dimineaţă în lagărul oştirii engleze. Să nu aibă nimic în picioare, să fie îmbrăcaţi doar cu o cămaşă şi în jurul gâtului să fie legaţi cu o funie". Vestea înfricoşătoare se răspândi în toată cetatea. Toţi cei 10.000 de locuitori se gândeau numai la ei înşişi. Dar şase din oamenii de frunte spuseră: "Mereu am încercat să slujim cu fidelitate oamenilor acestei cetăţi cu braţele şi talentele noastre. Acum suntem dispuşi să ne dăm viaţa pentru întreaga cetate". Cetăţenii oraşului au îngenuncheat plângând şi s-au rugat pentru aceşti voluntari.
A doua zi dis-de-dimineaţă, cei şase au mers în lagărul regelui. El îi privi cu dispreţ. În apropierea lor un călău stătea deja pregătit cu sabia în mână pentru a-i decapita. Atunci sosi regina, se aruncă la picioarele regelui şi mijloci pentru aceşti oameni: "Menajează acest oraş şi pe aceşti oameni, pentru că au fost dispuşi să-şi dea viaţa pentru ceilalţi". După lungi tărăgăneli, regele îşi schimbă gândul. El cruţă cetatea şi viaţa acestor şase voluntari.

Regele generos, care a deplasat o... virgulă

Un rege trebuia să pronunţe şi să semneze următoarea sentinţă: "Iertare imposibil, să fie încarcerat!". Sentinţa i se păru prea dură, căci se gândea la viitorul acelui om şi la familia sa. De aceea schimbă sentinţa: "Iertare, imposibil să fie încarcerat!". A făcut doar o deplasare a virgulei. Şi astfel sentinţa i-a acordat libertatea.

Ce e suferinţa mea pe lângă a Sa?

Un turist care închiriase o cameră de vară la o ţărancă de munte o întrebă pe femeie: `Se poate merge aici undeva la Liturghie?`. `Bineînţeles, răspunse ea. Există în apropiere o bisericuţă. Şi eu mă duc acolo`. Şi în odaia ei simplă, dar frumoasă, se înfiripă o discuţie. Pe un perete al camerei se aflau multe fotografii cu diferite personaje, mai tinere şi mai în vârstă. `Acesta-i bărbatul meu, răspunse munteanca la întrebarea oaspetelui ei. A murit în timp ce tăia lemne. Aceştia sunt cei doi feciori ai mei. Au căzut la datorie în război. Şi asta e fiica mea. A murit de cancer`. `Aşa de multă nefericire! Cum de se poate suporta aşa ceva?`, întrebă turistul. Femeia răspunse. `În acest caz nu mai ajută la nimic mângâierea ce vine de jos; ea trebuie să vină de sus. La primul caz de deces eşti îndurerat, dar dacă creşte numărul deceselor, atunci muţeşti`.`Da, se poate înţelege`, se gândi musafirul. `Dar asta nu e bun la nimic, spuse munteanca. Mai întâi l-am luat de rău pe bunul Dumnezeu pentru că mi-a chemat la Sine familia. M-am plâns, dar nu am obţinut nici o mângâiere. Căci în final i s-a dat înapoi familia. Atunci nici n-am mai mers la biserică. Până într-o vară când un oaspete mi-a dăruit acest crucifix pe care-l vedeţi atârnat pe perete, aici în colţ. Am zăbovit în faţa lui ore-n şir, luni de zile de iarnă, când nu aveam nici un musafir, iar eu aveam timp să meditez. Da, Hristos a suferit mai mult decât mine. Ce e suferinţa mea pe lângă a Sa? Şi aici mi-am găsit putere să trăiesc şi să las să mi se ia ceea ce Domnul mi-a dat`.

(sursa:  http://romanidiaspora.blogspot.co)