De câte ori ne spovedim şi ne împărtăşim în Postul Mare?

Deşi aparent uşor de dat, un răspuns concret la această întrebare necesită câteva precizări de ordin pastoral, canonico-liturgic şi duhovnicesc. Anii de pastoraţie ne-au arătat că pentru mulţi dintre credincioşii noştri perioada Postului Păresimilor începe cu mărturisirea păcatelor şi cuminecare. Continuă cu postire conştiincioasă şi culminează în săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului cu o nouă spovedanie, urmată de împărtăşire cu Trupul şi Sângele Lui în cadrul Sfintei Liturghii, fie în Joia Mare, fie chiar în noaptea Învierii. Întrucât perioada Păresimilor concentrează în sine o mare încărcătură duhovnicească, iar rigoarea strădaniei lăuntrice a fiecăruia îl îndeamnă să se apropie de dumnezeiasca Euharistie mai des ca până acum, "programul" spiritual pe care tocmai l-am amintit constituie pentru ei o soluţie acceptabilă.

Trebuie văzută însă motivaţia unei asemenea rânduieli. Pe fondul unor neputinţe trupeşti, unii creştini se cuminecă la începutul postului deoarece atât îi ţin puterile pentru înfrânarea alimentară presupusă de întreaga perioadă. Conştienţi de rostul sfânt al postirii, însă neputincioşi trupeşte, ei încearcă totuşi să-I aducă lui Dumnezeu jertfa bine-plăcută a postului. Apoi, cerând smerit dezlegare de la duhovnic, îşi alină suferinţa cu mâncăruri de dulce, neuitând nici o clipă de postul sufletesc. Alţii, iertat să ne fie!, imită această rânduială, în mod mecanic, din cu totul alte motive, unul dintre ele fiind comoditatea sau lipsa unui angajament total faţă de practica postului creştin. Pe de altă parte, în unele parohii întâlnim credincioşi care, în timpul Păresimilor cel puţin, se împărtăşesc săptămânal.

Se creează astfel o confuzie în rândul enoriaşilor cu privire la frecvenţa spovedaniei şi a împărtăşirii în Postul Mare. Dincolo de unele situaţii care, aşa cum am arătat, necesită pogorământul pastoral şi canonic al Bisericii, Sfinţii Părinţi ne învaţă să avem o profundă conştiinţă euharistică, adică să râvnim la o cât mai responsabilă şi deasă împărtăşire, deplin încredinţaţi că Mântuitorul Hristos, jertfit, înviat şi înălţat în Sfânta Treime, Se uneşte cu noi cel mai mult prin Sfânta Împărtăşanie. În acest context, precizarea crucială a Părinţilor, preluată cu sfinţenie de la Sfântul Apostol Pavel (I Cor. 11, 27-31), îndeamnă la responsabilitate şi autoexaminare morală înainte de actul împărtăşirii.

"Cercetarea sinelui" sau pregătirea duhovnicească este, de fapt, singura şi esenţiala condiţie care ni se cere, dincolo de perioadele mai lungi sau mai scurte ale anului bisericesc. Prin urmare, pregătirea prin spovedanie nu are o ritmicitate fixă, ci este impusă de conştiinţa fiecăruia, iar la împărtăşire suntem chemaţi continuu în Postul Mare, mai ales prin rânduiala Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite "ca în cuget curat, cu faţă neînfruntată şi cu inimă luminată, împărtăşindu-ne cu aceste Dumnezeieşti şi Sfinte Taine, şi printr-însele vii făcându-ne, să ne unim cu Însuşi Hristos".

(Pr. prof. drd. Marius Daniel CIOBOTĂ)