Izgonirea lui Adam din Rai

„Întoarceţi-vă la Mine cu toată inima, cu post, lacrimi şi tânguiri! „(Ioil II,12)

Iată-ne ajunşi în pragul marelui post: este ultima duminică care ne pregăteşte pentru nevoinţa postului, numită a izgonirii lui Adam şi a Evei din rai. Dar pentru ce ni se aminteşte tocmai duminică de izgonirea lui Adam din rai? Pentru ca să ne arate nouă cât de rea este neînfrânarea de la mâncare şi ce urmări grozave are păcatul lăcomiei.

Dar izgonirea lui Adam din rai mai are şi alt înţeles. Sfinţii noştri părinţi ne spun că, după ce au fost scoşi afară din rai, Adam şi Eva au plâns 40 de zile la poarta raiului cu multă căinţă, bătându-şi pieptul şi făcând rugăciuni cu multă jale, ca să li se ierte păcatul şi să fie iarăşi primiţi înăuntru. Am auzit şi din cântările de la strană cum Adam se jeluia la poarta raiului şi cu lacrimi amare zicea: “Vai mie, că femeia şi şarpele m-au amăgit, făcându-mă să pierd fericirea raiului vai mie ce voi face, cu ce lacrimi voi plânge înaintea Ta, Ziditorule, ca să-mi dăruieşti mie fericirea cea dintâi?!”

De luni intrăm în postul cel mare al sfintelor patimi. Departe, departe începe să se zărească Crucea răstignirii. Fiul lui Dumnezeu, Mieluşelul cel nevinovat, voieşte să se răstignească, din dragoste mare pentru salvarea noastră. De acum, Biserica, mireasa lui Hristos, îşi dezbracă astăzi podoabele şi veşmintele strălucitoare, îndemnând pe toţi fiii săi şi aducându-le aminte că au sosit zilele înfrânării, ale înnoirii sufleteşti ale pocăinţei, aşa cum strigă proorocul Ioil: “Întoarceţi-vă la Mine cu toată inima, cu post, lacrimi şi cu tânguiri!”

Pe la sfintele mănăstiri, în aceste zile se cântă o duioasă şi mişcătoare cântare, numită “La râul Babilonului!”. Este vorba de psalmul 137. Acest psalm aminteşte poporului evreu de soarta zbuciumată a trecutului său până în zilele noastre. Acesta, din cauza neascultării de poruncile Domnului, a fost luat şi dus în grea robie între neamuri păgâne. Două au fost robiile cele mai principale: robia din Egipt, care a durat 430 de ani, şi robia din Babilon, care a ţinut 70 ani. Acolo au suferit mult, căci împăratul Nabucodonosor îi silea să se închine idolilor, îi punea la munci grele, iar cei care nu se supuneau erau aruncaţi în cuptoare aprinse cu foc, aşa cum s-a întâmplat cu cei trei tineri Anania, Azarie şi Misail, sau cu marele prooroc Daniil, care a fost aruncat într-o groapă cu lei.

În acest timp de grea prigoană, bieţii oameni îmbătrâneau aşteptând să-i scoată cineva, dar nimeni nu i-a scos din mâna cea tare a tiranului împărat. Chinuiţi de dorul patriei lor, de cetatea Ierusalimului, de frumuseţile Sionului unde era zidită biserica Domnului Savaot, poporul evreu se aduna pe malul unui râu care era hotarul imperiului păgân şi acolo plângea cu lacrimi nemângâiate, după ţara în care s-a născut şi după slava Ierusalimului pierdut. Atât de întristaţi erau evreii, încât nimeni nu-i putea mângâia şi opri din suspinul lor. Uneori se apropiau de ei boierii Babilonului acolo unde plângeau şi-i rugau să le cânte din cântările Sionului, aşa cum cântau ei în ţara lor.

Cuprinşi de multă întristare, răspundeau cu toţii într-un glas: “Cum vom cânta cântarea Domnului în pământ străin?”. 70 de ani şi-au amestecat lacrimile cu apele Babilonului, iar oasele le-au rămas în pământ străin pentru că mult supăraseră pe Dumnezeu. Aceasta s-a întâmplat înainte de venirea Domnului Isus Hristos, care s-a născut din Fecioara Maria, din neamul lor, ca să-i mântuiască pe ei şi întreg neamul omenesc, fiindcă El era Mesia cel aşteptat de proorocii lor. Dar ei n-au vrut să-L recunoască.

(pr. Visarion IUGULESCU, sursa: www.predici.cnet.ro)