Cum am întâlnit un sfânt pe stradă

Aş înţelege foarte bine reacţia de dezaprobare a cititorului legată de titlu. Într-adevăr, cum îşi poate da seama cineva că s-a întâlnit cu un sfânt, chiar dacă l-a întâlnit? Oamenii au diverse moduri de a privi sfinţii. Pe unii îi simt aproape de inimă, iar de alţii poate nici nu au auzit şi, dintr-odată, cineva spune că a întâlnit un sfânt pe stradă! Nu-i aşa că e imposibil?!

Felul în care îi privesc oamenii pe sfinţi nu le modifică acestora relaţia cu Dumnezeu. Sfinţenia e o stare a omului frumos, care L-a găsit pe Dumnezeu. Ştim chiar din calendar că sfinţii L-au găsit pe Dumnezeu în cele mai diverse locuri, de la pustia călugărească până la corăbiile de pe mare sau spitalele din spatele frontului.

Numele de sfânt dat cuiva este pentru noi acum doar o urmare a înscrierii de către Sinodul Bisericii în calendar a unei persoane (canonizarea). Totuşi, nimeni nu pretinde că această înscriere pune început stării de sfinţenie a acelui om, ci doar o confirmă. Se confirmă ceea ce simt oamenii, evlavia, dragostea şi dorul pe care aceştia i-l poartă sfântului. Da, şi mai este o condiţie foarte clară: nimeni nu este declarat sfânt în timpul vieţii, pentru că în acest timp omul îşi poate pierde starea de apropiere faţă de Dumnezeu. Cu toate acestea, de aici nu deducem neapărat că oamenii sfinţi nu pot fi întâlniţi, atunci când au această stare, care îi şi face sfinţi, în locuri obişnuite, chiar şi pe stradă.

Ceea ce am trăit eu astăzi (într-o zi de luni, să zicem) nu se poate reda exact, dar voi încerca să vă aduc aminte de o senzaţie, pentru că, sunt convins, aţi trăit-o. Mergând de la o instituţie la alta, în hăţişul birocratic al dosarelor şi, bineînţeles, supărat foarte tare pe faptul că trebuie să depun efort pentru o simplă viză, l-am întâlnit pe el, pe sfânt. Îl cunoşteam, deşi nu-l văzusem de mulţi ani. L-am zărit mai de departe, pentru că venea în direcţia mea, pe acelaşi trotuar. Când am conştientizat cine este, toate problemele mele de atunci au dispărut. Nu a rămas decât el! Cu zâmbetul lui larg, ochii albaştri, veseli şi felul rapid de a rosti cuvintele, m-a fermecat şi mi-a redat pofta de viaţă. Mi-am dat seama că totul are un rost, ceea ce ar fi bine să conştientizeze orice creştin. Eu nu am înţeles aceasta decât după ce l-am întâlnit pe el, pe sfânt. Se întâmplă că este preot, chiar aproape de vârsta senectuţii, cu barba albă, deşi poate cam mică pentru gusturile unora. Văzându-l, simţeam că nu-mi mai trebuie altceva, simţeam că întâlnirea cu el a fost planificată. Am stat de vorbă foarte puţin. M-a întrebat ce mai fac foştii colegi, apoi mi-a spus că merge la o farmacie şi… a plecat. Nu m-am uitat înapoi ca să-l văd. Nici nu ştiu de ce, având în vedere faptul că mă umpluse cu bucuria lui, dar poate că el rămăsese în inima mea… Fărâma de dumnezeire şi sfinţenie din el deschisese şi în mine ceva… Am intrat apoi în bisericuţa Spitalului „Grigore Alexandrescu“, pe lângă care treceam. Deşi nu fac aceasta de obicei, am simţit nevoia să las nişte bani în cutia milei. Acum sunt convins că întâlnirea cu el, cu sfântul, m-a făcut să fac acest gest.

Nu ştiu cum se poate, nu ştiu de ce este aşa, nu ştiu dacă va dura, nici la mine şi nici la el, dar ştiu că eram supărat şi nu mai sunt, că era întuneric şi apoi a fost lumină. Nu-mi mai trebuie altă dovadă! Aş vrea să le doresc tuturor să întâlnească sfinţi.

(diac. Eugeniu ROGOTI, sursa: Ziarul Lumina)