Arta dobândirii fericirii prin lacrimi

Cu toţii am plâns sau am văzut semeni plângând. O facem trăind sentimente de tristeţe, furie, uneori de bucurie. Lacrimile întotdeauna au impresionat. Adeseori căutăm să ştergem urmele lor, de parcă ne-am ruşina. De ce? Probabil că ar atrage asupra noastră priviri iscoditoare, răutăcioase ori, de ce nu?, chiar compătimitoare. De fiecare dată, ceva s-a întâmplat cu noi atunci când vărsăm lacrimi: vreo durere, o nemulţumire trupească, sau undeva, în forul nostru interior, s-a produs o descumpănire. Nu vrem să ne ştie colegul, nici şeful, cu atât mai puţin subalternul. Dar Dumnezeu este bine să ne vadă într-o astfel de stare?

Citeam deunăzi un articol medical unde se demonstra că plânsul constituie o descărcare nervoasă, folosind la eliminarea tensiunii psihice, iar lacrimile, slobozite din indiferent ce motive, ne ajută să eliminăm toxine din organism, ba, în plus, ele hidratează ochiul, dezinfectându-l. Unii le consideră un adevărat analgezic şi antibiotic foarte eficient pentru globii oculari. Ce ciudat! Să te detensionezi, imunizându-te totodată! Medicina se pare că recomandă plânsul.

Dar ce se întâmplă oare în sufletele noastre într-o asemenea situaţie? Ce ne învaţă Sfânta noastră Biserică despre plâns? E bine s-o facem? Când, cât, de ce? Iată nişte dileme fireşti, de vreme ce, în genere, noi asociem plânsul cu tristeţea, deprimarea, neputinţa. Citind Plânsurile Sfântului Efrem Sirul, serbat în calendar la sfârşit de ghenar, vom afirma liniştiţi că nu e păcat să plângem. Dimpotrivă, aşa ne putem agonisi mântuirea. Plângând, la exterior ne imunizăm, iar în interior ne consolidăm trăirea duhovnicească. Dacă ne gândim la Mântuitorul Hristos, Care Însuşi a lăcrimat, ne vedem, parcă, justificate lacrimile.

Cu toate acestea, Sfinţii Părinţi ne învaţă că nu orice plâns Îi place lui Dumnezeu. Pare complicat. Tocmai pentru că suferim, înţelegem cu anevoie că nu vărsarea propriu-zisă a lacrimilor contează, ci cauza ce o generează. Să ne amintim de anumite scene petrecute în copilăria fiecăruia: dacă fratele ori colegul de la grădiniţă ne fura o jucărie, atunci vărsam şiroaie de lacrimi, şantajând asistenţa să ne răsplătească ori să ne consoleze pentru „imensa“ pierdere. Aşadar, părinţii filocalici ne arată că, de nu vom statornici o legătură între plâns şi pocăinţă, dorinţă de despătimire, acesta va deveni o cale prin care demonii ne vor păcăli. Dacă nu stă în relaţie cu virtuţile creştine, el nu rămâne decât o lamentabilă formă de exteriorizare a neputinţei, laşităţii, angoasei.

Ce credeţi, când un traficant de droguri regretă că nu a reuşit să înşele vigilenţa vameşilor care i-au confiscat otrava, este plânsul lui mântuitor? Dar când nişte suporteri, răvăşiţi că echipa lor favorită a pierdut campionatul de fotbal, se resemnează şi plâng, o fi acest plâns primit în Cer? Ce să zicem despre lacrimile unui adolescent căruia părinţii nu voiesc să-i cumpere unul din gadgeturile ademenitoare ale zilelor noastre, tableta mult visată? Vi se pare că i-ar aduce folos întristatului june? Sigur i-ar curăţa globul ocular, în schimb, sufletul i l-ar împovăra. Vasăzică nu orice lăcrimare foloseşte, nu la orice fel de plâns se referă Mântuitorul Hristos zicând: „fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia“.

De aceea se cade să ştim cât de important este să plângem cu folos şi, de ce nu?, să participăm la un „training“ filocalic, deprinzând cunoştinţe despre arta dobândirii fericirii prin lacrimi. Aşadar, când este plânsul fericit?

După învăţătura Sfinţilor Părinţi, doar atunci când aduce pocăinţa, când omul, prin el, îşi spală haina primită la Botez, făcând-o din nou curată, vrednică de a intra în cămara Mântuitorului. Numai întristarea după Dumnezeu reprezintă sursa lacrimilor duhovniceşti, singura folositoare, mântuitoare, căci ne conduce către adevărata căinţă. „Ea împrăştie cu ajutorul lacrimilor iarna patimilor şi norii păcatului, linişteşte marea cugetării, dând sufletului străvezime şi transparenţă în cele spirituale“ (Sfântul Ioan Scărarul). Părerea de rău, plânsul după bunuri lumeşti ori pricinuite de anumite frustrări, spun părinţii filocalici, nu ne folosesc, ci ne păgubesc, unii văzând în ele chiar o patimă. Doar lacrimile de pocăinţă, izvorâte din dorul după Dumnezeu, ne spală, ne curăţesc, ne călăuzesc către înălţimile Cerului.

Revenind la întrebarea pusă anterior: da, este bine să ne vadă Dumnezeu plângând, căci lacrimile cele duhovniceşti ne luminează sufletele. Ele au putere de curăţire şi, din această cauză, Părinţii Bisericii nu se feresc să le considere un al doilea botez, prin care ne spălăm păcatele făcute după cel dintâi. „Deşi cuvântul e îndrăzneţ“, spune Sfântul Ioan Scărarul, „izvorul lacrimilor după botez e mai mare decât botezul. Deoarece acela ne curăţeşte de păcatele noastre de mai înainte. Iar acesta, de cele de după aceea. Şi primindu-l pe acela toţi fiind copii, ne-am întinat după aceea; prin acesta însă l-am curăţit şi pe acela“. Plângerea păcatelor este capitală pentru mântuire, fără ea omul neputând să năzuiască spre această stare, căci spune acelaşi dumnezeiesc părinte: „la ieşirea sufletului, nu vom fi învinuiţi că nu am săvârşit minuni, ci că n-am teologhisit, nici că n-am fost văzători, dar vom da negreşit socoteală lui Dumnezeu că n-am plâns“.

(arhim. Mihail DANILIUC, sursa: Ziarul Lumina)