Consecințe ale Educației făcute pentru dobândirea îndumnezeirii

Educaţia pe care o dă Biserica noastră Ortodoxă prin slujbele dumnezeieşti, prin teologia patristică, prin monahism, este o educaţie făcută pentru dobândirea îndumnezeirii, o educaţie teantropocentrică, care îl are ca centru pe Hristos, Dumnezeu- Omul.

Aceasta ne aduce multă bucurie în viaţă, atunci când cunoaştem măreţia menirii pe care o avem, fericirea care ne aşteaptă. Ea, prin făgăduinţa îndumnezeirii ne îndulceşte durerea oricărei încercări şi oricărui necaz din viaţă.

Atunci când ne nevoim aspirând la îndumnezeire, se schimbă şi atitudinea noastră faţă de semenii noştri, devenind mai bună, adică îi vedem pe ceilalţi ca pe unii ce vor deveni dumnezei după har.

Cât de multă profunzime şi esenţă primeşte atunci educaţia pe care o dăm copiilor noştri! Cât de mult vor iubi şi vor respecta atunci părinţii pe copiii lor, simţind responsabilitatea şi misiunea sfântă pe care o au faţă de ei, în a-i ajuta să izbutească să ajungă la îndumnezeire, scopul pentru care, cu harul lui Dumnezeu, i-au adus în lume! Dar cum îi vor ajuta, dacă ei înşişi nu se vor îndrepta spre acest scop, care este îndumnezeirea? Oare câtă preţuire nu vom avea pentru noi înşine, însă fără egoism şi mândria cea potrivnică lui Dumnezeu, atunci când vom conştientiza că suntem creaţi pentru acest scop înalt!

Sfinţii Părinţi şi teologii Bisericii spun că făcând astfel, adică depăşind filozofia antropocentrică a egoismului şi iubirii noastre de sine, devenim persoane adevărate, oameni adevăraţi. Atunci îl vom întâmpina pe Dumnezeu cu respect şi dragoste, dar şi pe semenul nostru cu preţuire şi demnitate adevărată, văzându-l nu ca un vas al plăcerii şi exploatării, ci ca un chip al lui Dumnezeu menit pentru îndumnezeire.

Cât timp suntem închişi în noi înşine, în eul nostru, suntem indivizi şi nu persoane, însă de îndată ce vom ieşi din existenţa noastră închisă în sine şi, potrivit cu această educaţie a îndumnezeirii, vom începe, cu harul lui Dumnezeu, dar şi cu împreună- lucrarea noastră, să iubim, să ne dăruim din ce în ce mai mult lui Dumnezeu şi aproapelui nostru, atunci vom deveni persoane adevărate. Adică atunci când eul nostru va intra în comuniune cu Dumnezeu şi cu aproapele, vom începe să aflăm sinea noastră cea pierdută. Căci înlăuntrul comuniunii îndumnezeitoare, pentru care am fost creaţi, ne putem deschide, putem comunica, ne putem bucura unul de altul cu adevărat, iar nu în mod egoist.

Acesta este şi caracterul Sfintei Liturghii, în care învăţăm să depăşim interesul nostru strâmt şi individual, la care ne îmbrânceşte diavolul, păcatul şi patimile noastre, şi să ne deschidem spre comuniunea jertfei şi dragostei în Hristos.

Trăirea măreţiei acestei chemări, adică aceea de a deveni dumnezeu după har, îl odihneşte şi îl întregeşte cu adevărat pe om.

Umanismul ortodox al Bisericii noastre se întemeiază pe această chemare înaltă a omului, de aceea şi pune în valoare toate puterile lui.

Care alt umanism, oricât ar părea de progresist şi iubitor de libertate, este atât de revoluţionar ca umanismul Bisericii Ortodoxe care îl poate face pe om Dumnezeu? Un astfel de umanism cu adevărat înalt numai Biserica are.

De aceea, mai ales astăzi, când mulţi încearcă să înşele pe oameni şi în mod special pe tineri, punându-le înainte umanismul lor mincinos care, în esenţă, îl schilodesc pe om, iar nu îl întregesc, are mare însemnătate această intensificare a educaţiei religioase a Bisericii.

(sursa: www.calauzaortodxa.ro, Arhim. Gheorghe Kapsanis)