Despre nevoinţele duhovniceşti şi pericolele de la vârsta maturităţii

Nu trebuie să te dedai la nevoinţe care sunt mai presus de puterile tale, ci să te străduieşti încât prietenul nostru, trupul, să rămână credincios şi în stare să contribuie la întărirea virtuţilor.

Să umbli pe calea de mijloc: Să nu te abaţi nici la dreapta, nici la stânga (Proverbe 4,27). Duhului să-i dai cele duhovniceşti, iar trupului cele trupeşti, adică cele necesare pentru întreţinerea acestei vieţi trecătoare, după cuvântul Domnului: Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu (Matei 22, 21)

Să fii îngăduitor cu sinele tău. Să nu-i ceri mai mult decât poate. Să rabzi slăbiciunile tale, aşa cum răbdăm slăbiciunile aproapelui nostru. Dar să nu te cuprindă moleşeala, ci să te îndrepţi mereu spre mai bine.

Dacă ai mâncat mult sau ai cedat în faţa vreunei slăbiciuni, nu te tulbura, nu adăuga o rană lângă altă rană. Ia-o cu curaj pe drumul îndreptării şi străduieşte-te să-ţi păstrezi pacea sufletească.

Dacă trupul s-a istovit de trudă sau de boală, să-l întăreşti cu somn, hrană şi apă pe măsură.

Orice izbândă a noastră în asceză trebuie s-o atribuim Domnului şi să spunem cu Profetul: Nu nouă, Doamne, nu nouă, ci numelui Tău se cuvine slavă (Psalmi 113, 9)

Când omul ajunge la vârsta de treizeci şi cinci de ani, adică la jumătatea perioadei vieţii pământeşti, are nevoie de mari nevoinţe pentru a se menţine pe calea dreaptă. Mulţi la vârsta aceasta se abat şi se întorc la dorinţele lor păcătoase. ”Mulţi au adunat multe în tinereţea lor, mărturiseşte Vasile cel Mare. Însă la jumătatea vieţii n-au îndurat furtuna pe care au ridicat-o împotriva lor duhurile viclene, şi le-au pierdut pe toate”.

Aşadar, pentru a nu fi loviţi de o asemenea catastrofă, să fim cu luare aminte la sinele nostru, după cuvântul lui Isaac Sirul: ”Trebuie să ne trăim viaţa ca şi când ne-am afla pe o balanţă”.

(Sf. Serafim de Sarov)