Predică la Duminica a II-a după Rusalii

Titulatura particulară a duminicii de faţă e de dată recentă, dar care prelungeşte ideea teologică a duminicii trecute: că Biserica are Sfinţi şi că Sfinţii sunt din toate naţiile pământului, inclusiv români.

Adică avem mărturii personalizate ale credinţei: Sfinţi.

Nu vorbim în abstract, ciîn mod concret.

Numai că mărturiile despre Sfinţii noştri sunt firave, cel mai adesea.

Semn că nu ne-ar cam place să îi cinstim în timpul vieţii…ci doar „să profităm” de ei…după…atunci când le găsim Sfintele Moaşte, când ne fac minuni…când ne vindecă…când ne ajută.

E bine şi aşa, la o adică!

Însă contează, da, contează dacă Sfântul a fost apreciat, iubit, respectat de către oamenii credincioşi.

Măcar de ei…

Pentru că asta arată că cei din jurul lui au văzut în Sfânt o lumină şi nu „un ins oarecare”.

Sfinţi români

Sfântul Daniil Sihastru era căutat de oamenii de rând până la Sfântul Ştefan cel Mare, pentru că tămăduia de suferinţe şi boli, alunga demoni, avea darul prorociei şi al sfătuirii duhovniceşti.

Sfântul Ierarh Varlaam al Moldovei scria cărţi.

Sfântul Ioan Iacob Hozevitul scria poeme.

Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul traducea cărţi patristice.

Din limba greacă în limba română, pentru ca să le înţeleagă şi românii.

Căci cum să te sfinţeşti prin adevăr dacă nu citeşti adevărul şi dacă nu doreşti, cu toată sârguinţa, să îl faci una cu viaţa ta?

Adică nu avem nevoie numai de nevoitori tăcuţi şi neştiuţi în Biserica Ortodoxă Română, ci şi de oameni ca Părintele Profesor Dumitru Stăniloae sau ca Părintele Arhidiacon Ioan I. Ică jr., care să traducă şi să explice rectitudinea/ dreptatea/ sfinţenia credinţei.

Pentru că altfel decădem teologic şi moral foarte mult…dacă nu ne adăpăm continuu din sursele credinţei, din Sfinţi, din vieţile lor magnifice şi din imensele lor opere teologice.

ViaţaBisericii, cu alte cuvinte, nu se înţelege de la sine!

Ci trebuie să ai tălmaci/ traducător pe înţelesul tău.

Ai nevoie să fii condus, să uceniceşti, să buchiseşti adevărurile de credinţă, să le iubeşti şi să se lipească de tine, de sufletul tău în mod iremediabil.

Pentru că tot teoreticul citit devine un practic de toată viaţa şi veşnicia.

Însă dacă Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica era un om învăţat, Sfântul Ioan Valahul era un adolescent, de vreo 18 ani, când a fost martirizat.

Însă fiecare s-a sfinţit în modul său, dar experienţa teologică şi duhovnicească a Sfinţilor, rămasă în Tradiţie,diferă între ele.

Gradulde cunoaştere şi de duhovnicie diferă

De aceea Sfinţii sunt „stele” diverse, personale, personalizate în Împărăţia lui Dumnezeu.

Nu sunt toţi la fel, ci fiecare e altfel, dar împreună sunt toţi!

Pentru că Domnul alegând 12 Ucenici (cum vrea să ne spună Evanghelia de la Mat. 4, 18-23) şi apoi mai mulţi, a arătat că fiecare în parte are rolul lui, vocaţia lui, misiunea lui, deşi toţi sunt Apostoli.

Şi ar trebui să ne intre bine în minte acest lucru: să nu dorim să fim alţii decât suntem.

Pentru că nu rezolvăm nimic dacă ne schimonosim, dacă vrem să părem alţii sau să fim copii fidele ale altora.

Ci trebuie să ne asumăm firea noastră, potenţele noastre, originea noastră, ţara noastră, limba noastră, culoarea ochilor noştri, câte kilograme avem sau câte cărţi necitite avem şi cu ce suntem şi am acumulat, să ne lucrăm mântuirea.

Pe de altă parte, Sfinţii neştiuţi ai lui Dumnezeu sau încă necanonizaţi sau încă „ambigui” pentru unii sunt Sfinţi şi dacă vrem şi dacă nu vrem noi.

Pentru că sfinţenia e relaţie cu Dumnezeu

Şi cine ar putea să îi scoată din îmbrăţişarea lui Dumnezeu pe Sfinţii Lui?

…Însă noi avem nevoie imensă de ajutorul, luminarea şi povăţuirea lor. A Sfinţilor…

Pe care nu trebuie să îi tratăm egoist, exclusivist, magic.

Şi vă spun imediat cum e cu tratarea „magică” a Sfinţilor.

Pentru că un vecin s-a dus şi el la Biserică ca să nu spun ce…S-a rugat, a dat danii la Biserică, s-a dus pe-acolo vreo 3 luni şi apoi a trecut la adventişti.

Şi l-am întrebat care a fost „dezamăgirea”. Şi mi-a spus că nu i s-au împlinit rugăciunile…

Şi îl întreb: „Dar la adventişti vi s-au împlinit rugăciunile?”.

„Nu, nici aici! Dar măcar aici nu mai îmi cer atât de mulţi bani”…Deşi el se dusese, din proprie iniţiativă să „Îl mituie” pe Dumnezeu „cu danii/ daruri” date Bisericii, ca să…în viaţa lui şi a familiei lui…

Adică a te duce la Sfintele Moaşte doar pentru ca să se mărite fiica ta, să piară boala din tine, să câştigi la loto sunt…  duceri „magice”…

Pentru că vreisă îţi dea Sfântul multe şi de toate…dar viaţa ta să rămână tot de profitor…şi nu de „drept credincios”.

Însă Sfinţii nu trebuie trataţi egoist…

Pentru că nu sunt doar ai noştri, ai românilor, dacă sunt dintre noi, ci ai întregii Biserici.

Însă nici exclusivist…

Pentru că nu sunt Sfinţi „mai folositori” şi Sfinţi „mai nefolositori”, Sfinţi „care se uită mai de sus la noi” şi Sfinţi care „ne iartă toate păcatele… în ciuda faptului că noi nu facem nimic concret”.

Ci Sfinţii sunt mereu doritori să fie cu noi şi să ne ajute.

Dar pentru a trăi o viaţă duhovnicească şi nu una „aranjată” după revistele cu case de lux…şi sejururi în hoteluri de 14 stele.

Ei vor să fim alţii, să fim ca ei…să fim ca Dumnezeu…să fimca pentru viaţa veşnică…care e plină de dinamism, de viaţă şi de cunoaştere…şi nu de căscat…

Şi noi o cinstim pe Sfânta Filofteea ca româncă, deşi ea e bulgăroaică.

Iar Sfântul Antim Ivireanul ştia să vorbească  limba română mai bine decât mulţi cei de ieri…şi de azi…chiar dacă el era georgian.

Şi asta e spre smerirea noastră şi spre uluirea noastră.

Pentru că puţinii Sfinţi canonizaţi de români din primele secole creştine sau mai recente au cu toţii unicitatea lor,frumuseţea lor, neaşteptatul lor, care ne invită să fim şi noi pe atât de „neaşteptaţi” în bine, în virtuţi…ca ei, ca predecesorii noştri.

…Da, nu toţi ne naştem în familii şi în neamuri „plăcute”, dorite…

Însă nu familia sauneamul sau satul sau sărăcia în care ne-am născut sunt piedici „de netrecut” pentru ca noi să fim oameni ai lui Dumnezeu.

Ci, de cele mai multe ori, piedicile ni le punem singuri.

Sunt piedici interioare.

Dacă toată viaţa ai fost curvar, beţivan, hoţ, e greu să admiţi, nu, că ai cam dat-o în bară cu viaţa ta?

Pentru că mulţi îşi dau seama că greşesc, dar puţini vorsă îşi recupereze prostiile.

De aceea perseverează în ele până la moarte, vorba lu’ Chelu: „fără vicii… viaţa n-are deloc delicii”.

Însă deliciile vieţii nu sunt calamităţile ei!

Deliciilevieţii sunt faptele bune, faptele care ne bucură, care ne mângâie inima…care ne fac să spunem că „nu am trăit degeaba” ci „am lăsat ceva în urmă”.

Sfinţii românilor au lăsat ceva în urmă!

Ne-au trasat direcţia.

Ne-au arătat să îmbinăm ştiinţa teologică cu cultura vremii noastre, ascultarea cu curăţia, demnitatea creştină cu bucuria de alţii, fidelitatea faţă de Tradiţie cu continua reactualizare a ei.

Ne-au arătat că şi românii pot!

Însă potîn felul lor, în modul lor de-a fi, fără excese, cumpănit, colocvial.

Pentru că ziua de azi e o reflecţie pentru prezent, atâta timp cât relaţia cu Sfinţii e a prezentului.

Şi vânătorii/ pescarii de oameni, cât şi vânaţii de către ei la dreapta credinţă trebuie să îşi ştie rostul şi sensul.

Dacă avem fiecare răspunsul la ce trebuie să facem, atunci e bine. Amin!

(Pr. Dorin PICIORUŞ, sursa: www.teologiepentruazi.ro)