Pilde creştine

Cele patru pier­sici

Odată, un ţăran a vrut să-i încerce pe cei patru fii ai săi. I-a che­mat dimi­neaţà la el şi i-a dat fie­că­ruia câte o pier­sică. A ple­cat apoi la câmp, lăsându-i să-şi vadă de tre­buri şi să-şi împartă ziua cum cred ei de cuvi­inţă. Seara însă, când s-a întors, i-a che­mat pe toţi patru în tindă şi l-a între­bat pe cel mai mare:

- Spune-mi, ce-ai făcut cu pier­sica ta ?
– Ce să fac, tătucă, am mâncat-o şi-ţi mulţu­mesc. A fost tare bună. Am luat, apoi, sâm­bu­rele, l-am plan­tat în spa­tele casei, am udat locul şi nădăj­du­iesc să cre­ască acolo un pier­sic fru­mos şi rodi­tor.
– Bine ai făcut, băi­a­tul tatii, sunt sigur că tu o să ajungi un bun gos­po­dar. Dar tu, îi zise celui de-al doi­lea, ce-ai făcut cu pier­sica ta ?
– Am mâncat-o. A fost atât de bună, coaptă şi fra­gedă …
– Şi apoi ?
– Păi, am arun­cat sâm­bu­rele şi m-am dus la mama să-i mai cer câteva, că tare bune erau.
– Fiule, zise atunci omul cu întris­tare în glas, ai grijă să nu ajungi un om lacom că “laco­mul mai mult pierde şi leneşul mai mult aleargă”. Dar ţie ţi-a plă­cut pier­sica, a fost bună ? – l-a între­bat ţăra­nul şi pe cel de-al tre­i­lea fiu al său.
– Nu ştiu.

- Cum nu ştii, da’ ce-ai făcut cu ea ?
– Am vândut-o. M-am dus cu ea în târg şi am dat-o cu zece bani. Uite-i!
– Fiule, tu sigur o să ajungi mare negus­tor, dar ai grijă că nu toate sunt de vân­zare în viaţă; mai ales, nu ceea ce ai pri­mit de la părinţi.
În sfârşit, ţăra­nul l-a între­bat şi pe ulti­mul băiat, cel mai mic din­tre toţi.
– Dar ţie ţi-a plă­cut pier­sica ?
– Nici eu nu ştiu, tătucă.
– Cum, şi tu ai vândut-o ?
– Nu, tată. Eu m-am dus în vizită la pri­e­te­nul meu de peste drum, care e bol­nav, şi i-am dus-o lui. S-a bucu­rat mult pen­tru ea şi mi-a mulţu­mit din suflet.

Cu lacrimi în ochi, tatăl şi-a luat copi­la­şul pe genunchi şi i-a spus:
– Nu ştiu ce te vei face tu în viaţă, dar ştiu că, indi­fe­rent ce drum vei urma, vei fi un bun cre­ş­tin şi asta e tot ce contează.

“Lăsaţi copiii să vină la Mine!”

(Sfânta Scriptură)

Casa Dom­nu­lui

Într-o seară de iarnă, o tânără fami­lie stă­tea în jurul mesei. Tatăl era trist şi apă­sat de griji, iar mama plân­gea, ţinându-şi faţa în palme. Fetiţa lor cea mică, mirată de această situ­a­ţie, se apro­pie încet şi întrebă:
– Mamă, de ce plângi ?
– Fata mea, sunt zile grele, nu mai avem bani şi pen­tru a putea trăi am vân­dut şi casa aceasta fru­moasă. Mâine va tre­bui să ne mutăm într-o casă mult mai mică. De aceea plâng, fiindcă ne este greu să ple­căm din acest loc minu­nat, unde am trăit în lini­şte atâţia ani, şi să ne mutăm într-o casă sără­căcioasă şi ca vai de ea …
– Dar, mamă, nu locu­ieşte Dum­ne­zeu şi în casa aceea săracă în care ne vom muta ?
Miraţi de cre­dinţa copi­lei şi de ade­vă­rul spus de aceasta, părinţii au înţeles că, în viaţă, gre­u­tă­ţile şi neca­zu­rile de orice fel înco­lţesc sufle­tul omu­lui, dar cre­dinţa şi spe­ranţa nu tre­buie nici­o­dată uitate, fiindcă doar cu ele în suflet dru­mul spi­nos al vieţii e stră­bă­tut mai uşor.

“Pre­cum meş­te­rul aruncă aurul în topi­to­rie şi-l lasă a se cerne şi a se curăţi prin foc până ce vede că stră­lu­ceşte, tot aşa şi Dum­ne­zeu lasă sufle­tele ome­neşti să fie cer­ce­tate de neca­zuri, până ce se curăţă şi se lămu­resc.
De aceea, o ast­fel de cer­ce­tare a lui Dum­ne­zeu este o mare bin­e­fa­cere pen­tru suflet.”

(Sfân­tul Ioan Gură de Aur)