Ce se înţelege prin «săraci cu duhul»?

Ştim că Iisus a proclamat în contextul predicii de pe munte: «Fericiţi cei săraci cu duhul...».
În contexul Evangheliei, sărăcia cu duhul are o accepţie mai extinsă decât a sărăciei materiale, dar nu poate să o neglijeze total pe aceasta. Isus cere înainte de toate sărăcia cu duhul, dar dovada sărăciei interioare este gradul de suportare sau de acceptare a sărăciei reale, a suferinţei, a renunţării voluntare, a umilinţei şi abnegaţiei. În acest sens te-aş invita să citeşti două pasaje din Evanghelia după Matei (10,10-39 şi 16,20-23), din care sunt convins că poţi înţelege multe aspecte importante pentru modul în care tinerii trebuie să trăiască viaţa creştină.
Programa creştină nu este constituită dintr-o detaşare irenică, poate chiar teoretică, de propriile personalisme şi de propriile averi, ci este necesar ca ea să fie şi reală. Bunurile materiale precum sănătatea fizică, puterea, gloria, calităţile intelectuale sau spirituale, sunt o tentaţie constantă pentru a uita de Dumnezeu sau pentru a-şi pune propria încredere în valorile umane. De aceea trebuie un minimum de suferinţă, sărăcie materială, vreun insucces pentru ca omul să ia cunoştinţă de adevărata sau fictivă sa sărăcie spirituală. Săracul cu duhul nu se naşte astfel, ci devine şi rămâne cu preţul unor enorme sacrificii şi renunţări continui împotriva aspiraţiilor instinctive ale simţurilor, pretenţiilor inteligenţei, ironiilor sorţii, lipsei de înţelegere din partea celorlalţi.
Dacă am face abstracţie de condiţia externă a sărăciei, practic ar fi vorba de umilinţă. Cine este sărac "cu duhul" este deci în toate acţiunile sale; expresia pare şi mai intensă şi mai profundă decât alta, aproape echivalentă, "sărac cu inima". Indică o alegere nu parţială sau pasageră, ci definitivă şi radicală, un fel de opţiune fundamentală. Nu este sărac cu duhul cine, sărman fiind, râvneşte bogăţia, blestemându-şi propria soartă şi pe Dumnezeu, aşa cum se întâmplă deseori în societatea de astăzi. Nu este sărac cu duhul cel care se dedă la violenţă, la jaf, la furt. Nicidecum nu se va putea numi sărac cu duhul cel care speră să-l umilească în această lume pe cel bogat punându-se în locul lui, printr-o inversare a rolurilor care să-i facă în această lume bogaţi pe cei săraci şi sărăci pe cei bogaţi. Nu se va putea numi sărac cu duhul nici cel care se mândreşte cu propria sărăcie şi îi dispreţuieşte pe ceilalţi. Sărăcia cu duhul, adică cea autentică, adevărată în faţa lui Dumnezeu, nu exclude în mod necesar şi totdeauna bogăţia sociologică, economică. Unii prieteni de-ai lui Isus şi unii dintre primii discipoli aparţineau clasei sociale înalte, precum Lazăr şi surorile Marta şi Maria, unele din femeile care-l ajutau pe Învăţător în timpul ministerului său, Iosif din Arimateea şi mulţi alţii. De fapt, a dispune de mijloace economice este numai un aspect al "bogăţiei" omului, care cuprinde sub acelaşi titlu bunurile inteligenţei şi al inimii, al culturii, artei, puterii politice, al timpului disponibil, al sănătăţii, şi, la un nivel diferit şi superior, bunurile mai profunde ale vieţii de rugăciune şi de prietenie cu Dumnezeu. Săracul cu duhul va uni la absoluta şi umila încredere numai în Dumnezeu promptitudinea ajutorului faţă de cei nevoiaşi, voinţa efectivă de slujire, simplitatea raporturilor cu alţii.
Această primă fericire pronunţată de Isus în cadrul predicii de pe munte (Mt 5,3) este fericirea de bază, căci ea exprimă atitudinea fundamentală necesară apartenenţei omului la Împărăţia lui Dumnezeu: atitudinea de receptivitate. Fără ea este imposibil a se lăsa îmbogăţit, a trăi şi a creşte în comuniune cu Dumnezeu şi cu ceilalţi.
Concluzionând, sărăcia despre care este vorba în proclamarea săracilor fericiţi îşi are sediul în interiorul (spiritul) omului. Ea se înţelege atunci într-un sens metaforic. Un spirit calificat de sărăcie este un spirit care nu este autosuficient şi egoist, un spirit care ştie să-şi recunoască lipsa şi nevoia altcuiva pentru a trăi şi a creşte. O imagine potrivită acestui context biblic este cea a unei trestii care se apleacă sub presiunea vântului: săracul cu duhul suportă totul cu o răbdare blândă. Astfel, sărăcia cu duhul ni se pare o dispoziţie substanţială a sufletului şi se referă atât la o atitudine religioasă faţă de Dumnezeu, cât şi la o atitudine caritabilă şi sinceră faţă de aproapele, ceea ce îţi doresc şi ţie.

(sursa: www.profamilia.ro)