Pilde creştine

Primăvara duhului

Omul e ca şi copacul.

Când se abate frigul ispitelor şi-al păcatelor peste sufletul lui, îi cad frunzele şi florile cele alese, virtutea şi credinţa.

Dar tot ca şi copacul, sufletul omului poate să se trezească din nou la viaţă când vine primăvara credinţei, suflarea cea aleasă a Duhului lui Dumnezeu.

Roata credinţei

Într-o zi un om credincios fu întrebat astfel de un prieten al său:

- "Spune-mi, frate, când omul se întoarce din nou la Dumnezeu, ce daruri încep să lucreze mai întâi în viaţa lui: credinţa, căinţa, frica de iad, nădejdea?" Credinciosul i-a răspuns:

- "Spune-mi, prietene, când o roată începe să se învârtă, care-i spiţa care porneşte mai întâi?"

- "Pornesc toate deodată”, răspunse prietenul.

- "Vezi - zise credinciosul - tot aşa e când sub bătaia vântului Duhului sfânt, sufletul nostru porneşte la un drum nou. Toate darurile cereşti şi sufleteşti se pornesc deodată, spre o rodnică lucrare, întocmai ca şi spiţele roţii.”

Pasărea-muscă şi vulturul

Pasărea-muscă, cea mai mică dintre toate pasările, voia într-o zi să se ridice către soare. Începu să bată din micile ei aripioare, dar sporul ei era neînsemnat. Văzându-şi neputinţa, fu cuprinsă de întristare. Încercă din nou, dar nu izbuti…

Şi cu cât nu putea să se înalţe, cu atât mai tare era cuprinsă de întristare.

Văzându-i neputinţa, un vultur îi zise:

- „Dacă vrei să ajungi pe piscurile cele înalte, de unde poţi vedea toată frumuseţea soarelui, urcă-te pe spinarea mea, şi eu te voi purta în înălţime." Pasărea - muscă primi - şi aşezându-se pe spinarea vulturului, se lăsă în voia lui.

Bătând cu putere din aripile lui mari, vulturul o duse acolo unde cu aripioarele ei slabe nu putea ajunge.

Aşa este şi cu pasărea sufletului nostru...

Ca să ajungem pe înălţimile de unde putem vedea frumuseţile cerului şi către care nu ne pot duce slabele noastre aripioare sufleteşti, avem nevoie de aripele cele mari şi puternice ale Duhului Sfânt.

DUMNEZEU

„Tatăl nostru"

Un preot misionar învăţa pe nişte negri "Tatăl nostru". Unul din ei, îl întrebă:

- „Cum? Dumnezeu este tatăl nostru?

- "Da", răspunse preotul.

Mulţumit, negrul zise atunci:

- "Primesc să mă fac creştin, căci noi până acuma ştiam de Dumnezeul nostru că e un tiran, rău si neîndurător."

Numai religia noastră ne învaţă că suntem cu toţii fiii lui Dumnezeu.

Copilul înţelept

Un gospodar, fiind cercat de nevoi, fu silit să-şi mute familia într-o casă mai mică. Nevasta lui, auzind vestea aceasta, plângea. Unul din copii, o întrebă:

- "De ce plângi, mamă?"

Ea se jelui, zicând:

- "De-acuma vom sta intr-o casă mică şi urâtă şi vom fi săraci. 

Copilul o întrebă din nou:

- "Mamă, în casa aceea mică şi urâtă, n-are să mai fie Dumnezeu?"

Ruşinată de vorbele copilului, mama îşi şterse lacrimile şi nu se mai jelui.

Recolta bună şi Dumnezeu

Doi săteni stăteau de vorbă. Unul zicea:

- "Sunt foarte mulţumit de recolta mea, şi-ţi mulţumesc şi dumitale pentru ajutorul ce mi-ai dat la cărat". Celălalt răspunse:

- "Şi eu îţi mulţumesc că mi-ai dat o mână de ajutor când am secerat.”

Un copil al unuia din ei, care se afla de faţă, zise tatălui său:

- "Tată, dar lui Dumnezeu nu-I mulţumeşti că ţi-a dat recoltă bună?"

Cei doi săteni, ruşinaţi, se priviră şi-şi ziseră:

- "Copilul are dreptate. Noi am uitat de Dumnezeu.”

"Mamă, dă-mi pe Dumnezeu"

Într-o familie din Rusia sovietică s-a născut acum zece-cincisprezece ani, un copil.

Tatăl şi mama sa l-au crescut în desăvârşita necunoaştere de Dumnezeu.

Copilul s-a ridicat aşa, până a ajuns de zece ani. Ajungând la această vârstă, fu cuprins de-o ascunsă suferinţă. Toţi doctorii pe care i-au adus părinţii nu puteau afla pricina bolii. Copilul stătea tăcut şi plângea mereu.

Într-o zi, mama îi luă şi-i zise:

- "Copile, spune-mi ce vrei?"

Atunci, copilul, sughiţând de plâns, o rugă:

- "Mamă dragă, dă-mi pe Dumnezeu!”

Părinţii au rămas înmărmuriţi. Şi fiindcă n-au înţeles chemarea din glasul copilului, I-au pierdut…

Copilul şi pivniţa întunecoasă

Într-o zi, un copil stătea Ia gura unei pivniţe întunecoase, în care se afla tatăl său.

Tatăl îi zise:

- "Copile, aruncă-te înăuntru şi eu te voi prinde în braţe.”

- "Dar nu te văd, tată.”

- „El îi spuse:

- "Nu-i nimic, sunt aici, aruncă-te, şi eu te voi prinde".

Copilul, încrezător în vorba tatălui său, se aruncă pe gura pivniţei, iar tatăl îl prinse în braţe.

Aşa e şi cu Tatăl Cel ceresc, Care necontenit ne cheamă să ne încredinţăm Lui.

Cu toate că nu-l putem vedea, să ne lăsăm cu încredere în braţele Lui.

(fragmente din Viaţa creştină în pilde de Al. Lascarov-Moldovanu)