Cum să lăsăm sec pentru Postul Crăciunului?

- Părinte, ce este "lăsatul secului" şi cum ar trebui să lase sec de mâncare un creştin?

În tradiţia ortodoxă, există obiceiul "lăsatei secului", sub forma unei mese generoase, cu o varietate de produse de la care creştinii trebuie să se abţină mai apoi, în intervalul postului. Unii mai practică şi "spolocania", în sensul că, dacă nu au reuşit să consume toate mâncărurile de dulce până la intrarea în post sau cele lactate (în cazul intrării în Postul Paştelui, după săptămâna brânzei) să o facă în prima sau chiar în primele zile de post, urmând ca apoi să postească şi să se înfrâneze de la acestea, câteva zile, săptămâni ori, cei râvnitori, chiar postul întreg.

Astfel, unii caută chiar să dea frâu liber la pofte şi plăceri, la mâncare şi băutură, cu speranţa că prin supraabundenţa sau suprasatisfacerea celor "de dulce" se vor reţine mai uşor de la ele şi o perioadă mai lungă, în timpul postului.

Creştinul se află într-o luptă permanentă cu poftele, plăcerile şi cu patimile, în vederea dobândirii mântuirii. Orice formă de asceză reală porneşte de la trup, vizând înduhovnicirea lui şi conduce către nevoinţa spirituală. Toţi cei care se ostenesc să-şi dobândească mântuirea sufletului cunosc importanţa înfrânării trupeşti şi ştiu că un trup răsfăţat în mâncări şi băuturi, în trândăvie şi curvie, este un rău slujitor al sufletului. Părinţii cei duhovniceşti ai spiritualităţii ortodoxe vorbesc despre o adevărată încrengătură a răului, sub forma păcatelor şi a patimilor. Între acestea există o legătură vicioasă, în sensul că satisfacerea unei patimi o declanşează pe cea următoare ei. Astfel şi precum spunea Sfântul Ioan Casian, "mulţimea mâncărurilor" şi "aburul băuturilor" aruncă sărmanul om în braţele trândăviei (acediei) şi ale curviei. Aceasta din urmă, pentru a se satisface, are nevoie de mijloace materiale care trântesc sărmanul suflet în patima iubirii de arginţi. Neîmplinirea ei duce la mânie şi tristeţe, iar deasupra tuturor stau, căutând să îl cucerească, slava deşartă şi mândria, făcându-l pe unul să se trufească pentru satisfacerea paroxistică a patimilor, iar pe altul pentru supremaţia asupra lor sau măcar asupra unora dintre ele.

Prin urmare multa şi rafinata mâncare, căutarea şi satisfacerea poftelor şi a plăcerilor legate de mâncare şi de băutură, fie chiar şi la "lăsata secului", nu sunt premisa unui post ţinut cu uşurinţă şi din profundă convingere, ci mai degrabă lasă impresia că o persoană care nu a arătat temperanţă într-o astfel de situaţie cu anevoie va reuşi să respecte întregul post şi nu doar ca o simplă abstinenţă de la mâncare, băutură şi plăcere, ci în dimensiunea sa interioară, ca înfrânare de la orice gând, cuvânt sau faptă păcătoasă.

- Cât de importantă este această cumpătare în post?

Dintre toate virtuţile, Sfântul Antonie cel Mare, ascet prin excelenţă, şi, urmând lui, întreaga spiritualitate ortodoxă acordă o mare importanţă şi preţuire virtuţii discernământului, considerând-o "cale împărătească" de vieţuire, prin evitarea tuturor extremelor, atât a prea multor nevoinţe, cât şi a lipsei lor totale. Calea de mijloc este considerată şi "calea de aur" a vieţuirii creştine.

Sfântul Ioan Gură de Aur, într-una din scrierile sale, spunea: "A trecut postul cel trupesc, dar n-a trecut postul cel duhovnicesc". Adevăratul creştin se află într-un post neîncetat, un post de la păcat şi patimi, de la răutate şi fărădelege, iar în perioadele rânduite de Sfânta Biserică întăreşte această luptă pe nevoinţe trupeşti mai intense. Prin urmare, şi indiferent de situaţie sau moment, cele ce trebuie să caracterizeze viaţa adevăratului nevoitor creştin sunt cumpătarea sau temperanţa, înfrânarea şi discernământul în toate cele trupeşti şi sufleteşti.

Prin urmare, la întrebarea dacă "lăsata secului" este o dezlănţuire la cele de la care mai apoi omul se va înfrâna, cuvântul credinţei nu poate fi decât unul singur: dincolo de a fi o defulare, o satisfacere a poftelor şi plăcerilor, cu speranţa renunţării totale, mai apoi, la ele "lăsata secului" trebuie să fie prin echilibru şi temperanţă, prin sobrietate şi cumpătare, o pregătire firească şi normală, uşoară şi necesară pentru perioada binecuvântată care îi va urma.

(Nicoleta OLARU, Ziarul Lumina)