Învierea Fiului Văduvei din Nain

Moartea nu este o piedică pentru împărăţia Lui Dumnezeu. El a călcat-o în picioare şi a deschis împărăţia înapoi în timp de la Adam şi Eva şi înainte peste veacuri până la ultimul om ce va fi trăitor pe pământ. El S-a uitat şi a văzut că viaţa nu se sfârşeşte odată cu moartea trupului, dar îi poate ajunge pe unii mai înainte de moartea trupească. Pe mulţi îi vede vii în mormânt, şi pe mulţi morţi în trupuri vii. Moartea trupului nu aduce, aşadar, cu sine moartea sufletului; moartea sufletului o pricinuieşte numai păcatul de moarte săvârşit fie înainte de moartea trupească, fie în ceasul ei.

Evanghelia de duminică

Iubiţi credincioşi, Evanghelia de duminică ne spune că mergând Hristos prin satul Nain întâlneşte un cortegiu funerar, care ducea la groapă singurul fiu al unei văduve. Văzând-o, lui Hristos i s-a făcut milă de ea şi i-a zis. Nu plânge!

Domnului îi este milă de cei deznădăjduiţi, ii e milă de slăbiciunea noastră. Câtă vreme oile îl văd pe păstor, nu sunt nici abătute nici împrăştiate. Dacă L-ar vedea oamenii mereu înaintea ochilor pe Dumnezeu, nu ar fi nici mâhniţi nici rătăciţi. Unii Îl vad, unii îl caută să-l vadă, alţii însă sunt orbi şi îşi bat joc de cei care îl caută. Aşa se rătăcesc oamenii şi o iau care încotro, fiecare fiindu-şi propriul său păstor.

Dacă s-ar teme oamenii de Dumnezeu măcar pe jumătate aşa cum se tem de moarte, nu s-ar mai teme de moarte. Domnului i-a fost milă de acea biată mamă. Nu plânge! i-a spus. A citit totul în sufletul ei. Era văduvă, era singură. Acum murise şi singurul ei fiu, nu mai avea pe nimeni. Dar Dumnezeu ? Poate să fie cineva singur când Dumnezeu e cu el ? Poate omul să aibă o însoţire mai strânsă decât cu Dumnezeu ? Nu-i Dumnezeu mai aproape de noi decât ne sunt mama şi tatăl, şi fraţii, şi surorile, fiii şi fiicele ? El ne dă rude, şi tot El le ia de la noi, dar de părăsit nu ne părăseşte; ochiul Său nu osteneşte a ne veghea, dragostea Lui nu se schimbă niciodată. Străpungerea morţii ne uneşte şi mai strâns cu Dumne­zeul nostru, Dumnezeul cel viu.

Minunea învierii

Creştinul trebuie să plângă şi pentru sine însuşi din pricina păcatelor, şi cu cât mai des, cu atât mai bine; nu ca cei ce nu au credinţă şi nădejde, ci dimpotrivă, ca unul care are credinţă în Dumnezeul cel viu şi nădejde în mila Lui şi în viaţa veşnică.

Şi apropiindu-se, S-a atins de sicriu, iar cei ce-l duceau s-au oprit. Şi a zis: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te. A atinge morţii sau lucrurile dimprejurul morţilor era socotit de Lege necurăţie, şi era oprit. Această oprelişte îşi avusese rostul ei câtă vreme Dumnezeu şi viaţa erau cinstite în Israel mai presus de orice. Când însă adevărata cinstire a lui Dumnezeu s-a împuţinat, şi cu ea şi preţuirea vieţii omeneşti, multe aşezăminte, printre care şi acesta, au ajuns superstiţii, şi au căpătat întâietate asupra marilor porunci. Iisus a căutat mai departe să arate, în orice împrejurare, că viaţa şi mântuirea sunt mai de seamă decât tradiţiile şi obiceiurile. Şi în împrejurarea de faţă iarăşi a vrut să arate aceasta, întrucât S-a atins de racla unde zăcea băiatul, împotriva Legii. Dar minunea în­vierii săvârşite de Domnul a fost atât de răvăşitoare încât bătrânii evrei au rămas fără grai şi nici n-au mai putut să scoată vreun cuvinţel de împotrivire.

„Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!

Tinere, ţie îţi zic, scoală-te ! Iisus a poruncit băiatului în numele Său, iar nu cum au făcut profeţii Ilie şi Elisei, care s-au rugat lui Dumnezeu să învie pe cel mort. Aceia erau slujitorii Dumnezeului Celui Viu, iar acesta este Unul-Născut Fiul Lui. Cu puterea Sa îi porunceşte Domnul băiatului să se întoarcă la viaţă, să se ridice din patul morţii.

Şi s-a ridicat cel mort şi a început să vorbească, şi l-a dat mamei lui. Făptura a auzit glasul Făcătorului şi I-a ascultat porunca. Aceeaşi putere dumnezeiască ce a insuflat pământului suflare vie, şi a făcut din pământ om, lucrează acum aducând viaţă pământului, fă­când sângele să curgă, ochii să vadă, urechile să audă, oasele şi carnea să se mişte. De acolo de unde se afla, sufletul băiatului mort a auzit glasul Stăpânului şi într-o clipă s-a întors la trupul său, ca să împlinească porunca. Supusul a cunoscut vocea Domnului său. Tânărul s-a ridicat din raclă şi a început să vorbească. De ce a început să vorbească îndată ? Ca nu cumva să creadă oamenii că e doar vreun fel de nălucire vrăjitorească, ori că vreun strigoi a intrat în trupul băiatului şi l-a ridicat din raclă. Trebuia să audă cu toţii glasul şi vorbele tânărului, ca să nu rămână vreo îndoială cu privire la faptul că el însuşi s-a întors cu adevărat la viaţa.

Atunci când săvârşim vreo faptă bună, s-o facem din toată inima

Tot de aceea Domnul l-a luat pe băiat şi l-a dat mamei lui. De vre­me ce mama lui l-a cunoscut şi l-a luat şi l-a îmbrăţişat, toată în­doiala i-a părăsit pe privitori. De asemenea, Domnul l-a dat mamei lui ca să-i arate că este un dar, aşa cum a fost şi când l-a născut. Viaţa este darul lui Dumnezeu. Dumnezeu dă viaţa omului din mâna Sa; El ia de mână pe fiecare om zidit şi-1 dă acestei vremel­nice vieţi pământeşti. Domnul l-a luat pe băiat de mână şi l-a dat mamei sale ca să-i arate că nu în zadar i-a spus: Nu plânge ! I-a spus ştiind că are s-o mângâie cu adevărat, nu numai cu cuvinte pe care poate că ea le mai şi auzise de multe ori spunându-i-se în ziua aceea, ci printr-o faptă cu adevărat mângâietoare.

În sfârşit, Domnul a mai vrut şi să ne înveţe că, atunci când săvârşim vreo faptă bună, s-o facem pe cât se poate noi înşine, cu luare-aminte şi din toată inima, nu prin alţii, nu fără grijă, nu plic­tisiţi şi nu ca şi cum abia am aştepta să scăpăm odată de corvoadă. Vedeţi câtă dragoste şi frumuseţe este în fiecare cuvânt şi în fiecare mişcare a Mântuitorului. El ne arată şi în această împrejurare, ca şi în toate celelalte, că nu numai orice dar al lui Dumnezeu e desă­vârşit, ci desăvârşit este şi chipul dăruirii.

Prooroc mare s-a ridicat între noi

„Şi frică i-a cuprins pe toţi şi slăveau pe Dumnezeu, zicând: Prooroc mare s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a cercetat pe poporul Său”. Hristos le-a alungat frica de năluci şi de vrăjitorii, dar frică tot a mai ră­mas în ei. Dar frica aceasta este bună: este frica de Dumnezeu, care-l face pe om să-L laude şi să-L slăvească pe Domnul. Oamenii vorbeau de Hristos ca de marele prooroc pe care Dumnezeu îl făgăduise israeliţilor încă din vremea lui Moise . Poporul acesta nu era în stare să se ridice la înţelegerea că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, dar tot era bine pentru ei, aşa în­tunecaţi şi asupriţi de străini cum se aflau, să creadă cel puţin că Hristos este un prooroc mare. Măcar să fi ajuns şi capii Ierusalimu­lui la înţelegerea aceasta de rând, ei care văzuseră minunile lui Hristos ! Atunci poate s-ar fi dat înapoi de la grozava lor crimă.