Despre credinţa puternică

Pe vremea domniei împăratului Tiberius, trăia în localitatea Oasis un călugăr cu viaţă aleasă după Dumnezeu, din Capadochia de neamul lui, cu numele Leon. Mulţi oameni vorbeau despre faptele cele bune şi minunate ale acestui călugăr şi se foloseau de smerenia, de dragostea, de blândeţea şi de sărăcia lui pentru Hristos.

Acest călugăr minunat avea un cuvânt de taină şi spunea la mulţi: "Credeţi-mă, fraţilor, că eu o să fiu împărat!" Oamenii îi răspundeau: "Părinte, din Capadochia nu a ieşit niciodată vreun împărat". El însă le spunea mereu aceste cuvinte şi nimeni nu înţelegea sensul lor.

Năvălind peste ţinutul acela un popor barbar şi sălbatic, care se chema Mazichi, a pustiit toată ţara. Ajungând la Oasis, păgânii au omorât mulţi preoţi creştini şi monahi şi au luat în robie pe monahul Ioan, care era citeţ în marea biserică din Constantinopole, pe monahul Mutatie Romanul şi pe alt monah cu numele Teodor. Toţi trei erau bătrâni şi bolnavi. După ce i-au luat în robie, monahul Ioan a zis barbarilor care îl legaseră: "Daţi-mi voie să merg la episcopul nostru, să vă dea pentru noi douăzeci şi patru de monezi de argint". Auzind aceasta, unul din barbari a dezlegat din lanţuri pe monahul Ioan şi l-a lăsat liber să se ducă la episcop şi să-i aducă monezile de argint spre răscumpărarea lor. Episcopul însă n-a putut să găsească decât opt monezi de argint.

Iertarea

Monahul a luat cele opt monezi şi s-a dus la barbar, iar barbarul a zis: "Ori îmi daţi douăzeci şi patru de monezi precum am vorbit, sau noi mergem mai departe cu cei robiţi". Oamenii văzând aceasta, au început a plânge şi a se văita, că ştiau că la moarte îi duc pe cei robiţi.

Atunci monahul Leon, de care am amintit la început, care zicea că are să fie împărat, a venit la barbari şi le-a spus: "Luaţi aceste monezi de argint şi vă rog luaţi-mă şi pe mine în robie, că după cum vedeţi sînt tare şi sănătos şi voi sluji ori unde mă veţi duce, dar vă rog daţi drumul acestor călugări, bătrâni şi bolnavi, care nu vă pot fi de nici un folos".

Auzind aceasta, barbarii, au luat cele opt monezi de argint şi pe monahul Leon cel tânăr şi au dat drumul celor doi monahi bătrâni şi bolnavi. Monahul Leon a mers cu ei multă cale, iar ei l-au chinuit foarte mult cu foame, şi aşa a slăbit, nemaiputând merge după ei. Ei văzând că a slăbit tare, i-au tăiat capul. Şi aşa fericitul şi sfântul monah, şi-a pus sufletul său pentru dragostea şi mila aproapelui.

La el s-a arătat cea mai mare dragoste pentru binele aproapelui. La el s-a împlinit Scriptura care zice: Mai mare dragoste decât aceasta nimenea nu poate avea, ca să-şi pună cineva sufletul pentru prietenii săi (Ioan 15, 13).

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”

De abia atunci au înţeles ceilalţi monahi şi creştini, cuvintele monahului Leon, care le zicea cu taină că: "eu voi fi împărat...". Şi într-adevăr, a ajuns împărat, punându-şi sufletul său pentru prietenii săi! Aceasta este cea mai înaltă măsură a iubirii creştine, adică să iertăm pe vrăjmaşi şi să ne dăm viaţa pentru aproapele.

Oare câţi dintre noi avem atâta dragoste să iertăm din inimă pe cei ce ne urăsc şi ne fac rău? Câţi dintre credincioşii noştri se mai jertfesc astăzi pentru mântuirea, pentru salvarea vieţii şi ajutorul oamenilor din spitale, a celor de aproape ai lor? Dimpotrivă, astăzi se întâlnesc peste tot certuri în familie, neînţelegeri între părinţi şi copii, ură şi judecată între rude şi vecini, duşmănie, invidie şi neîmpăcare între creştini. De ce oare nu ne împăcăm frate cu frate, vecin cu vecin? Cum mai pot zice "Tatăl nostru" cei ce nu iartă pe fraţii şi vrăjmaşii lor? Cum putem împlini porunca lui Hristos, Care zice: "Iubiţi pe vrăjmaşii voştri", dacă noi nu ne cerem iertare nici de la părinţii şi binefăcătorii noştri şi nu iertăm pe cei ce ne fac rău? Când spunem cuvintele din Tatăl nostru: "Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri", singuri ne cerem osândă dacă nu iertăm pe cei care ne-au supărat. Să ne împăcăm deci unii cu alţii şi să iertăm din inimă pe vrăjmaşii noştri dacă vrem să ne mântuim. Să ne rugăm pentru cei ce ne defaimă şi ne urăsc şi să nu ne răzbunăm, pe cei ce ne fac rău. Să ne bucurăm când suntem defăimaţi şi osândiţi pe nedrept, că numai aşa ne putem smeri mai mult şi vom reuşi să fim următori ai lui Hristos. Altfel, Mântuitorul nu primeşte nici rugăciunea noastră, nici darurile aduse la Sfântul Altar, nici postul şi milostenia noastră, nu primeşte în rai pe cei ce mor în ură şi duşmănie.

Fericiţi sînt cei ce trăiesc în pace cu toţi oamenii şi care nu au nici un duşman, afară de diavolul! Fericiţi sînt creştinii ce trăiesc în desăvârşită dragoste unii cu alţii!

Să rugăm pe Dumnezeul dragostei şi al milei să ne împace în Hristos pe toţi şi să ne învrednicească Împărăţiei Cereşti, care este împărăţia iubirii veşnice. Amin. (Părintele Cleopa)