Despre pocăinţă

De ai păcate, nu deznădăjdui ! Şi n-am să încetez de a-ţi spune necontenit aceasta.

De păcătuieşti în fiecare zi, în fiecare zi pocăieşte-te !

Să facem cu noi ceea ce facem cu casele noastre, care se învechesc, când părţi din ele putrezesc, scoatem părţile putrezite şi punem în loc materiale noi; şi niciodată nu încetăm a face asta. Te-ai învechit azi din pricina păcatului? Înnoieşte-te prin pocăinţă!

- Dar pot să mă mântui, dacă mă pocăiesc? Da, poţi! Am trăit toată viaţa în păcate! Dacă mă pocăiesc mă mântui? Da! De unde-o ştiu? De la iubirea de oameni a Stăpânului tău!

- Să am oare încredere numai în pocăinţă, de care îmi vorbeşti? Este oare în stare pocăinţă să şteargă atâtea păcate?

- Dacă ar fi numai pocăinţa, atunci, pe bună dreptate, teme-te! Dar când iubirea de oameni a lui Dumnezeu se alătură pocăinţei, prinde curaj!

Iubirea lui Dumnezeu nu are hotar, nici bunătatea Lui cu cuvântul nu se poate tălmăci.

Păcatul tău are hotar; leacul, însă, nu are hotar. Păcatul tău, oricum ar fi, este păcat făcut de om; dar iubirea de oameni a lui Dumnezeu este negrăită.

Ai curaj! Pocăinţa biruie păcatul! Închipuie-ţi o scânteie ce cade în ocean! Poate rămâne ea aprinsă? Poate să se vadă? Nu! Ei bine, ce e scânteia faţă de ocean, aceea e păcatul faţă de iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dar, mai bine spus, nici atâta, ci cu mult mai mult. Oceanul, oricât de mare-ar fi tot are margini.

Bunătatea lui Dumnezeu, însă, e fără de margini.

Nu vă spun acestea, ca să vă fac trândavi, ci ca să vă fac şi mai sârguitori.

(fragment din “Dascălul pocăinţei”, Sfântul Ioan Gură de Aur)