Taina vieţii duhovniceşti

Părintele Rafail Noica este cunoscut credincioşilor prin cartea "Celălalt Noica", rod al pelerinajului pe care l-a făcut în anul 1993 în România împreună părintele Symeon, pe atunci monahi în mănăstirea "Sfântul Ioan Botezătorul" din Essex (Anglia). De câţiva ani părintele s-a stabilit în România şi trăieşte ca sihastru în Munţii Apuseni. El a răspuns la întrebarea,

Ce este viaţa duhovnicească?

Părintele Rafail: Astăzi se confundă cu o revenire la o moralitate, cu o moralitate neinspirantă şi insipidă. Nu! Moralitatea este numai un prim pas de întoarcere, un prim pas primitiv de întoarcere la viaţa duhovnicească. Când citiţi Noul Testament vedeţi de câte ori apostolii vorbesc de noua viaţă în Hristos. Este într-adevăr o viaţă în Duh. Viaţa duhovnicească este a trece de la viaţa noastră primitivă, biologică, pentru care nu am nici un cuvânt de prihană [...] Viaţa în Duh înseamnă a pătrunde în legile, dacă le putem numi legi, ale vieţii dumnezeieşti, care viaţă nu cunoaşte stricăciune, nici micşorare, nici suferinţă – suferinţa este un mers spre moarte, este o pierdere – deci viaţa duhovnicească nu cunoaşte pierdere şi a intra înainte de moartea noastră biologică, a intra în aceste elemente ale vieţi veşnice, este viaţa duhovnicească.

Nu judeca

Să luăm dragostea. Uite, vă dau un exemplu: de câte ori au venit la mine oameni zdrobiţi de viaţa aceasta, cu încurcături inexplicabile, cu probleme de nerezolvat şi în neputinţa mea, aşa cum ne-a spus părintele nostru duhovnicesc (n.n. Este vorba de părintele Sofronie. Nascut în 1896 la Moscova, părintele a manifestat de timpuriu o reală vocaţie de artist plastic, absolvind Şcoala Naţională de Arte Frumoase din Moscova. În 1925 pleacă la Muntele Athos şi intră ca monah în mănăstirea Sfântul Pantelimon. Aici cunoaşte pe Cuviosul Siluan căruia îi devine ucenicul şi moştenitorul spiritual. În 1959 întemeiază la Maldon în Essex prima comunitate monahală ortodoxă britanică: Mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul, al cărui stareţ ramâne până la moarte şi unde în 1988 a fost sfinţită prima biserică închinată Cuviosului Siluan) dacă au venit la mine i-am primit, aşa cum i-au primit şi fraţii mei din mănăstire şi dacă i-am ascultat şi dacă am avut atât de puţină dragoste să-i ascultăm fără să judecăm, de multe ori aşa de puţină dragoste a lucrat aşa o înviere în viaţa acestor oameni că uneori am rămas pur şi simplu nu uimiţi, trăsniţi! de unde până unde!

Deci, ce vreau să zic: dragostea în cele mai mici manifestări nu este o chestie psihologică, nici măcar morală; este legea vieţii, şi legea vieţii aduce înviere. Viaţa duhovnicească este lucrul despre care se vorbeşte în teologia noastră cu terminologie eretică: mistică. Pentru noi, în ortodoxie, mistică nu există! Ce se numeşte mistică, aia îi viaţă duhovnicească, fiindcă este a Duhului, pentru că Duhul nu se poate exprima în termenii logicii formale, nici în materialitate, e tainică fiindcă face minuni, face lucruri la care nu ne aşteptăm. Chiar şi asta: împărtăşeşti puţină dragoste unui aproape şi te minunezi de unde până unde, că învie toată viaţa lui şi de multe ori şi alţii împrejurul lui. Deci, în câteva cuvinte, asta este viaţa duhovnicească şi tare m-aş bucura ca acest cuvânt "mistică" aproape să nu se mai audă fiindcă vine dintr-o erezie care nu a ştiut raţional unde să plaseze nişte fenomene pe care nu le putea nega şi atunci a inventat un sertar pe care l-a intitulat mistică şi tot ce nu înţelegi bagi acolo şi zici: "ăsta-i mistic, ăsta nu-i mistic". Nu! Noi n-avem nevoie de termenul acesta decât dacă există se întrebuinţează şi ăsta.

Pentru noi este Viaţa duhovnicească, adică viaţa prin care acum începem să lucrăm pocăinţa noastră, începem să vedem mai limpede azi, începem să înţelegem cuvântul din Scriptură mai bine decât ieri, mâine înţeleg mai multe lucruri, fac un lucru care prin a-l face îmi deschide ochii dacă este drept lucrul pe care l-am făcut şi experienţa fizică pe care o am poate că îmi deschide nişte orizonturi la care nu mă aşteptam [...]

Ce este pocăinţa?

Fiindcă ce este pocăinţa? Iarăşi un lucru care nu se înţelege drept astăzi. Pocăinţa nu este numai o părere de rău şi o miorlăială pentru nişte răutăţi pe care le-am făcut, pocăinţa este, cum am zis, dinamica către viaţa veşnică. Părintele nostru duhovnicesc, şi dacă vă uitaţi, în armonie cu toată Filocalia, spune că este începutul autenticei contemplări. Ce se întâmplă în pocăinţă? Uitaţi câţi oameni dimprejurul nostru, dar şi noi ieri alaltăieri suntem inconştienţi de păcate – trăim păcatul şi nu ştim că este păcat. De câte ori n-am auzit: "O! părinte, nu ştiam că ăsta-i un păcat!" sau eu cândva aceasta n-am ştiut că-i păcat decât văzând într-o rugăciune sau în întrebările acelea din Molitfelnic. Deci conştientizarea păcatului. Dar în această conştientizare nu este numai lucrul acesta faptic. De câte ori ai încercat să convingi pe cineva că ăsta nu-i un lucru bun, un păcat şi nu te-a crezut? Şi ce se întâmplă când începe să te creadă? Ce se întâmplă când eu conştientizez că un lucru a fost păcat? Încep să văd întunericul în care sunt. Şi ce-mi arată acest întuneric? Decât că e prezentă o lumină pe undeva în viaţa mea.

Lumina necreată

Deci conştientizarea păcatului, în două cuvinte este – v-o spun din partea filocalicilor şi-a părintelui meu duhovnic – este lumina necreată, este Dumnezeu Însuşi Care-mi luminează conştiinţa. Acum risc deznădejdea, dar acum nu-i momentul să deznădăjduiesc că sunt mai rău decât ieri, ba sunt mai bine, sunt tot păcătosul de ieri, dar încep să fiu conştient. Văzând acuma răul şi întunericul păcatului meu pot să deznădăjduiesc, dar eu sunt mai preţios în ochii lui Dumnezeu decât atunci când eram acelaşi păcătos dar habar n-aveam. De ce? Fiindcă Dumnezeu găseşte în mine pe cineva cu care poate să înceapă a vorbi şi zicea părintele Sofronie: Viaţa pocăinţei nu este altceva decât întoarcerea omului de către întunericul pe care astăzi lumina lui Dumnezeu mi-l descoperă, către acea lumină. Contemplarea luminii necreate, a lui Dumnezeu Însuşi, nu este aşa un fenomen cum ni-l închipuim noi. Este un lucru care este într-un firesc al dezvoltării omului, al devenirii omului întru fiinţă, un firesc, când omul a devenit o minte de Dumnezeu văzătoare fiindcă printr-o ascultare a graiului tainic al lui Dumnezeu îmi dezvăluie întunericul, încep să văd ceva în viaţa mea – dă-ne Doamne şi auzi-ne ca rugăciune! – încep să văd însăşi lumina. Părintele nostru Sfronie zicea: de-abia atunci o să-ţi dai seama că asta este acea lumină care în zilele deznădejdilor mele mă lumina ca să-mi văd întunericul, ca să încep călătoria mea dintru întuneric întru lumină. Asta este ce numesc viaţă duhovnicească.

(sursa: www.nistea.com)