Tăcerea

Mulţi dintre noi au ajuns să creadă că au răspuns pentru toate problemele. Se consideră îndreptăţiţi să vorbească indiferent de tema pusă în discuţie. Sunt gata oricând pentru orice dialog. Sunt născători de cuvinte. Nu tac.
Dincolo de această categorie de persoane, există o alta care se cultivă în negrăire. Dacă este nevoită să vorbească, nu o face decât cu binecuvântarea duhovnicului. Trăieşte în lumea tăcerii.
Cei dintâi îşi spun că nu pot să tacă pentru nu sunt muţi. Nu contează pentru ei ce spun şi cum spun, ci cât spun. Nu îşi pun problema că jignesc, că se distrează pe seama altora sau că deformează cuvântul. Importantă este vorbirea, chiar dacă ea face referire la căderea altora şi duce spre propria lor cădere.
Cei din urmă tac nu pentru că nu au ce spune, ci din cauza nereceptivităţii noastre sufleteşti. Redau în acest sens o apoftegmă din Pateric, în care se vorbeşte despre vizita episcopului Teofil al Alexandriei la monahii din pustie. Monahii, doritori să-l impresioneze pe înaltul oaspete, i-au cerut avvei Pamvo să-i spună un cuvânt de zidire. Bătrânul le-a răspuns: "Dacă nu-l zideşte tăcerea mea, nu-i va folosi nici cuvântul meu".

Cuvintele multora dintre noi sunt rodul unei stări de cădere din normalitate. Amăgim, minţim, judecăm, dăm naştere unei lumi false în relaţii. Recuperarea firescului, a adevăratului chip din noi, se poate face prin tăcere. Scopul tăcerii nu este să uiţi cuvintele, să rămâi fără grai, ci să îţi păstrezi sufletul netulburat şi neclătinat.

Tăcerea înseamnă mai mult decât a nu vorbi, este o luptă neîncetată în păzirea inimii şi a minţii. Astfel, tăcerea nu se rezumă la a asculta ceea ce ne înconjoară: curgerea apelor, foşnetul frunzelor, adierea vântului, etc. Scopul tăcerii este întâlnirea şi unirea cu Dumnezeu. Iar cel ajuns la adevăratul sens al tăcerii, vorbeşte aşa cum i-ar fi grăit Dumnezeu, plin de iubire şi de bucurie. Nu mai vorbeşte niciodată de la sine, ci întotdeauna vorbeşte numai ceea ce-I dă Duhul.

(Adrian Cocosila, sursa: www.crestinortodox.ro)