Binecuvântarea unui Ierarh (Partea I)

Pe drum eşti parcă mai aproape de Dumnezeu. Tocmai fiindcă eşti mai expus, Îl laşi pe Dumnezeu să lucreze mai mult în viaţa ta şi vezi cum nici un lucru dintre cele care se petrec în jurul tău nu e întâmplător. Pe drum, ai nevoie în mai multe rânduri de ajutor şi, dacă îţi pui nădejdea în Dumnezeu, acest ajutor vine negreşit.

De aici trebuie că se naşte focul care ne împinge pe drumuri pe noi, cei care avem duhul pribegiei. Deşi la ultimul meu drum eu nu am mai fost chiar un pribeag. Am primit binecuvântarea Înalt Preasfinţiei Sale Mitropolitul Serafim al Germaniei şi Europei Centrale şi de Nord să îi aduc cărţi pentru parohii. Eu nu ştiam ce putere are această binecuvântare arhierească. Îmi spuseseră cei de la Episcopia Italiei că mi se tot strică maşinile prin Italia pentru că lucrez acolo fără binecuvântare, dar nu văzusem şi reversul medaliei...

Dar să vi le povestesc pe toate, pe rând, ca să înţelegeţi toate dimensiunile, dar şi aerul care a învăluit minunea pe care au făcut-o cu mine cuvintele Înalt Preasfinţitului Serafim de la Nürnberg.

Alt drum la Roma

Iau cărţi ale Părintelui Ilarion Argatu de la Editura Mila Creştină de la Fălticeni, apoi, cu binecuvântarea Părintelui Ioan V. Argatu şi a duhovnicului meu, Părintele David de la Râşca, pornesc la drum.

Un drum lung: vreau să recuperez portbagajul de cărţi pe care l-am lăsat la Roma, la biserica Sfânta Ecaterina, când mi s-a stricat a doua maşină pe care am abandonat-o în Italia.

Îmi aleg o rută ieftină, pe „superstrăzile” fără taxe ale Italiei. SS-urile sunt un fel de foste autostrăzi fără taxe, nişte drumuri care uneori sunt structurate ca autostrăzile, alteori, mai ales atunci când ating razant oraşele, ca „europenele” noastre. Ruta mea presupune să trec prin Ravenna şi Cesena, după ce în prealabil am ocolit Slovenia pe la Graz. Voi dormi în maşină, desigur. Dormitul în maşină mi-a devenit un obicei firesc. Aşa dorm câteva ore la Syekesfehervar, în Ungaria, chiar unde se deschide drumul spre Graz. Prin Austria trec dintr-un foc. La Tarvisio mă dau jos de pe autostradă şi o apuc pe superstrada de Udine. Caut sătucul Alesso, unde sunt gălăţenii care m-au ajutat la a doua mea ispită italiană, dar nu îl găsesc. Probabil că e pe un drum care intersectează superstrada... De la Udine combin două superstrăzi spre Ravenna. Trec pe lângă Veneţia fără să îmi doresc să o văd. Mă gândesc la necazurile mele. La soţia mea, sau fosta soţie?, şi la Zvera-Maria, fetiţa mea. De ce mi-aş dori să văd Veneţia? Totuşi, îmi propun ca, dacă voi trece pe lângă vreo plajă, să mă opresc să fac o baie, poate se mai risipeşte oboseala care mi s-a strâns în oase. (Poate mă ispitesc la asta şi tinerii români pe care îi găsesc într-o benzinărie fluturându-şi pletele şi hainele ude - nişte copii plini de viaţă care par foarte cuminţi.) În delta fluviului Po ies puţin din drum, dar nu găsesc nicio plajă. Mai mult, văzduhul duhneşte a chimicale, iar vântul a început să bată cu putere dinspre Vest. Înainte de Ravenna găsesc totuşi câteva lido-uri, plaje, cum ar veni, şi mă opresc la una dintre ele. Vântul bate cu putere, norii au astupat soarele, iar eu ajung când ultimii oameni veniţi la plajă îşi iau prosoapele şi pleacă spre maşinile lor. O plajă pustie la Adriatica, într-o după-amiază de început de vară... Nu mă mai arunc în apă, îmi umezesc doar capul, pieptul şi umerii. Superstrada Ravenna-Cesena-Terni e o autostradă în toată puterea cuvântului. Tiruri încărcate cu mărfuri din toate colţurile Europei trepidează pe asfalt în urma mea. Merg bine până la Terni, dar între Terni şi Roma fac cei o sută de kilometri în două ceasuri. Ar fi trebuit să ies pe autostradă, la Orebro. M-ar fi costat până la Roma doar trei euro şi jumătate. În loc de asta, merg pe nişte serpentine imposibile, mai întortocheate decât cele româneşti, care lungesc drumul parcă la nesfârşit.

La Roma dorm în parcarea de la Divino Amore, unde am petrecut multe nopţi aşteptând să găsesc o soluţie pentru cărţile mele. În vremea nopţii am senzaţia unei prezenţe blânde deasupra mea. „Cine eşti?”, întreb. „Sunt Îngerul”, am auzit în minte. Am rămas blocat în acea stare de semitrezie, dar, parcă, trezvie deplină. Ce îl poţi întreba pe îngerul tău? Dacă aveam dreptul doar la o întrebare? Dacă era grăbit? Toate întrebările lumeşti, care atât îmi chinuie zilele, mi s-au risipit din minte. „Ce trebuie să fac ca să mă mântuiesc?”, am întrebat, ca în Pateric, conştient că asta e cea mai importantă întrebare. Iar Îngerul mi-a spus cele două virtuţi pe care trebuie să le cultiv. Asta a fost în faptul nopţii. Apoi, dis-de-dimineaţă, iau numerele de la Passatul care are electromotorul stricat şi care îşi odihneşte tabla ruginită chiar în faţa maşinii mele de acum, în aceeaşi parcare. După care fug la Părintele Zmeu, la Sfânta Ecaterina. Încărcat cu două portbagaje de cărţi şi înarmat cu binecuvântarea Părintelui Anatolie Zmeu, îmi iau avânt spre Nord.

Ispita

Autostrada până la Orebro, apoi drumul către Ravenna, pe care am şi venit. Dar pe drum încep surprizele. Prima e că am uitat să iau bateria Passatului, cum îmi propusesem, iar bateria de acum e tot mai slabă. Apoi, pe la Cesena, Opelul meu începe să scoată fum. Un fum gros, negru, de camion bătrân. Opresc în coasta unui restaurant. Dar nu fac bine, pentru că nu mai pot porni. Am o frânghie pe care am cumpărat-o de la Fălticeni, pentru orice eventualitate, şi ştiu că Dumnezeu nu mă va lăsa. Mă ajută un italian cu o maşină mai modestă, un Fiat Punto. Cei cu maşini scumpe m-au ocolit ca pe un lepros. Aveam nevoie doar de zece metri de remorchare în parcarea restaurantului. Îi mulţumesc italianului în engleză. Să-i ajute Dumnezeu în toate! Apoi plec mai departe. Scot fum în continuare, abundent. E sâmbătă seara. Mi-aş dori să ajung la liturghie la Verona, la Părintele Gabor Codrea. Acolo am lăsat prima mea maşină „italiană”, iar cu acea ocazie Părintele Gabor m-a ajutat mult.

Între timp, în ţară, taică-miu se consultă cu nişte mecanici şi, după simptome, identifică baiul: „am rămas fără turbo”. Sunt sfătuit să merg „fără acceleraţie”. Maşina mănâncă ulei cu nemiluita. Până la Argenta, înainte de Ferrara, în mai puţin de 100 de kilometri, mănâncă tot uleiul. Patru litri. Sâmbătă seara. Nicio benzinărie deschisă până luni. O impresie de la Argenta: pe cât e teatrul de ticsit de oameni, pe atât de rarefiată e lumea care populează biserica. Cu un ultim litru de ulei rătăcit prin portbagaj reuşesc să ajung până la Ferrara.

La Ferrara Dumnezeu rânduieşte să găsesc o îngheţată minunată. Şi, surprinzător pentru Italia, ieftină. E ora zece noaptea, dar gelateria e deschisă. Şi e chiar lângă AGIPul la care mi-am lăsat maşina. E frumoasă biserica în care se ţin slujbele româneşti la Ferrara. Datează de pe la 1500 şi este închinată Măicuţii Domnului. Părintele nu mă poate ajuta să găsesc un mecanic român aici, pentru că el locuieşte în Veneţia. În schimb un student teolog, cântăreţ la liturghia la care am participat, mă pune în legătură cu unul. După slujbă, mergem cu maşina cumnatului mecanicului la un supermarket de unde luăm patru litri de ulei de motor. Când văd preţul „românesc”, 17 Euro patru litri, în comparaţie cu benzinăriile unde costă 15 Euro litrul, vreau să mai iau un bidon de patru litri. Dar mecanicul, din păcate, mă opreşte, spunând că poate nu voi mai avea nevoie. Mergem şi luăm maşina mea, apoi cei doi mă conduc într-un sătuc de pe malul fluviului Po. În câteva ore maşina e gata. Câteva piese ale turbinei au fost scoase, ca aceasta să nu mai poată porni, iar furtunul care aduce ulei la turbină a fost astupat. Îi dau mecanicului 50 de Euro, probabil o jumătate din cât mi-ar fi cerut un mecanic italian, care nici nu s-ar fi deranjat pentru mine duminica. Mecanicul şi cumnatul său mă conving să renunţ la gândul de a face o baie în fluviul Po. Curenţii sunt puternici şi nu cu multă vreme în urmă apele au înghiţit un copil român.

Marius IANUŞ