Vizita pastorală din Postul Mare

În pastoraţia ortodoxă încă există frumosul obicei al vizitelor efectuate de preot în locuinţele credincioşilor săi, ca semn al grijei misionare şi duhovniceşti pe care acesta le manifestă în calitate de păstor sufletesc. Mărturisim cu convingere şi bucurie, în asentimentul tuturor confraţilor preoţi, că aceste întâlniri periodice cu enoriaşii, deşi prea rare pentru nevoia misionară actuală, scurte şi uneori fugitive, constituie una dintre metodele cele mai eficiente de cultivare a elementului considerat pe drept cuvânt "cheia de boltă" a practicii parohiale: comunicarea interpersonală cu enoriaşii. De aceea se cuvine, chiar şi în treacăt, să precizăm care sunt "ingredientele" sau condiţiile unei comunicări interpersonale eficiente, urmând să le aplicăm specificului parohial ortodox. În consens, psihologii şi specialiştii în comunicare au ajuns la concluzia că pentru realizarea unui climat comunicativ interpersonal autentic este nevoie de: francheţe, solicitudine, empatie, atitudine pozitivă şi egalitate. Prin urmare, conştienţi de la bun început că aceste condiţii îşi vor aduce beneficiile numai dacă vin din ambele părţi ale comunicării, să ne gândim, atât preoţi, cât şi enoriaşi, că vizita pastorală este un bun prilej pentru îmbunătăţirea raporturilor sufleteşti dintre noi.

Cu deschidere şi sinceritate, preotul vine în casele noastre să ne cunoască mai bine, suplinind astfel, poate, absenţa noastră prelungită din viaţa liturgică a parohiei. Dacă îl primim cu aceeaşi atitudine pozitivă, vom vedea că ne este mai uşor să îi solicităm sprijinul în anumite probleme care necesită sfatul sau implicarea lui. Totodată, dacă şi el va observa francheţea noastră, va manifesta o disponibilitate sporită. De asemenea, pentru preot este esenţial să poată privi lumea cu ochii păstoriţilor săi, să-i înţeleagă, să se apropie sufleteşte de bucuriile sau de dramele lor. La rândul lor, enoriaşii trebuie să-l vadă cu realism creştin pe preot, căutând să-i cunoască firea şi, de ce nu, frământările întru ale pastoraţiei. Toate acestea sunt realizabile prin empatie. Ultimele două condiţii se adresează exclusiv preotului, îndemnându-l să elimine cu determinare, dar şi cu tact orice urmă de triumfalism clerical în raport cu enoriaşii.

În multe parohii, săptămâna a treia din Postul Mare, în virtutea profundelor semnificaţii teologice şi spirituale privitoare la Sfânta Cruce, prilejuieşte vizita preotului în casele parohienilor săi. El vine purtând Crucea în mâini pentru a ilustra semnificativ sensul personal, asumativ al Crucii, sens prezent în Evanghelia citită la Sfânta Liturghie din Duminica a treia ("Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze!" - Mc. 8, 34), dar şi pentru anticiparea Săptămânii Pătimirilor Domnului, adâncite suprem şi dramatic în moartea Lui pe Cruce, dar culminante în Învierea Sa cea de a treia zi. Aşadar, pe lângă un îndemn sfânt la înţelegerea semnificaţiilor creştine ale Crucii, fără de care Paştele nu poate fi trăit în adevărata sa dimensiune, această vizită a preotului trebuie văzută şi ca o comunicare interpersonală: preotul şi credincioşii care îl primesc se deschid sufleteşte unii altora şi, în acelaşi timp, împreună, Persoanei dumnezeieşti Care suferă Crucea "pentru viaţa lumii".

(Pr. prof. drd. Marius Daniel CIOBOTĂ)