Mărţişorul, simbol al primăverii

Mărţişorul, simbol al primăverii, datează, conform arheologilor, de peste opt mii de ani, are origini latine şi este denumirea populară a lunii martie.

Obiceiul mărţişorului este specific poporului român, iar originile lui se află în credinţele şi practicile agrare şi se sărbătoreşte în prima zi a lunii martie. 

Strămoşii noştri sărbătoreau Anul Nou la 1 martie, luna care purta numele Zeului Marte, ocrotitorul câmpului şi al turmelor, cel care simbolizează renaşterea naturii. Vechii traci atribuiau aceste virtuţi Zeului Marsyas Silen, cel despre care se crede că ar fi inventat fluierul. Acestui zeu i-au fost dedicate sărbătorile primăverii, ale florilor şi fecundităţii naturii. 

 

Firele, albe şi roşii, formau un şnur înnodat în forma cifrei 8, confecţionat din fire de cânepă sau lână, iar mai târziu, din bumbac. De acest şnur se legau monede din aur, argint, sau bronz, dar şi fire de iarbă, muguri sau flori. Femeile dace purtau monede sau pietricele asociate cu fire de lână roşii şi albe pentru a avea noroc şi copii. 

Metalul din care erau confecţionate monedele-mărţişor  semnifica statutul social al celei care-l purta, iar cele două culori reprezintă continuitatea vieţii după moarte, victoria binelui asupra răului, a primăverii asupra iernii (alb = iarnă, roşu = primăvară). Cele care purtau mărţişoare din pietricele, le vopseau în alb şi roşu, le înşirau pe o aţă şi le purtau la gât. 

Într-o altă interpretare, culoarea roşie (foc, soare, sânge) era atribuită vieţii, adică femeii, iar albul (apa, norii) înţelepciunii bărbatului, împletirea celor două culori simbolizând unirea forţelor care dau naştere vieţii. 

Alb şi roşu sunt culorile cu care se împodobesc primele oi care intră în stână, dar şi primul plug ieşit la arat, sunt simboluri ale sexelor, folosite atât în bradul de nuntă, cât şi la cel de înmormântare.

Fetele purtau mărţişorul până când înfloreau pomii, apoi îl legau de trunchiul acestora, iar cu moneda, la Sf. Gheorghe, îşi cumpărau brânză şi vin roşu. Credeau că astfel vor avea tot anul o faţă albă, frumoasă şi îmbujorată.  „Cine voieşte ca Mărţişorul să aibă efectul dorit, acela trebuie să-l poarte cu demnitate” - Simeon Florea Marian.

 

În prima zi de primăvară, ţăranii noştri obişnuiau să pună funii roşii şi albe în ramurile pomilor din livezi pentru a atrage rod bogat, la coarnele vitelor, la porţile grajdurilor, la torţile găleţilor, pentru îndepărtarea deochiului şi a duhurilor malefice, dar şi pentru invocarea puterii regeneratoare a vieţii.

La începutul secolului XX, mărţişorul se dăruia copiilor în dimineaţa de 1 martie, înainte de răsăritul soarelui. Se spune despre cei care poartă mărţişorul că vor fi sănătoşi şi frumoşi ca florile, drăgăstoşi, bogaţi, norocoşi, feriţi de boli şi de deochi. 

Obiceiul a fost atestat în toate teritoriile locuite de români. În unele zone, mărţişorul se poartă pe perioada zilelor Babelor, sau până la Florii, apoi se agaţă de crengile unui pom din grădină. Se crede că, dacă pomul va rodi, purtătorul mărţişorului va avea noroc. În satele de munte şi deal, mărţişorul se pune pe cornul sau măceşul înflorit. 

Mărţişorul rămâne peste veacuri "funia anului", care, adună laolaltă cele 12 luni,  în cele două anotimpuri străvechi ale calendarului popular, vara şi iarna. 

 

Baba Dochia reprezintă o zeitate agrară, asociată cu Diana şi Iuno din panteonul  roman şi cu Hera şi Artemis din panteonul grec.

La 1 martie, această reprezentare mitică începe să moară pentru a renaşte la 9 martie (Măcinici), ziua echinocţiului de primăvară din calendarul iulian. Această moarte simbolică reprezintă hotarul dintre anotimpul geros şi cel călduros, moartea anului vechi şi renaşterea noului an.

„Dochia este o zeitate feminină sezonieră, care moare şi renaşte anual. Zilele urcuşului, cu numărul de cojoace purtate în spate formau ciclul de renovare rituală a timpului, iar moartea ei în ziua echinocţiului de primăvară (9 martie în calendarul iulian) simboliza moartea anului vechi şi renaşterea anului nou” - Ion Ghinoiu - Sărbătorile şi obiceiurile la români.

 

În cultura românească, alături de „Mioriţa” - mitul existenţei pastorale, „Meşterul Manole” - mitul estetic, „Zburătorul” - mitul erotic, se află „Traian şi Dochia" - mitul etnogenezei românilor.

Într-o variantă a mitului Babei Dochia, Traian îl reprezintă pe împăratul roman care a cucerit Dacia în anii 105-106 d.Ch., iar Dochia este fata regelui dac Decebal. Urmărită de Traian, care se îndrăgostise de ea, Dochia, îmbrăcată în ciobăniţă şi mânându-şi oile, fuge pe muntele sacru Ceahlău. 

Maica Domnului o salvează, prefăcând-o împreună cu turma ei într-o stâncă ce poate fi văzută şi azi.

Obiceiul alegerii celor 9 zile "cosmogonice" ale Babei Dochia de către fetele sau nevestele dintr-o comunitate este cunoscut sub numele „Pusul Babelor”. Se spune că aşa cum va fi vremea în ziua aleasă, aşa va fi şi sufletul sau firea persoanei, însorită sau înnorată, frumoasă sau urâtă. 

Zilele cuprinse în perioada 1-9 martie sunt numite Zilele Babei, iar vremea instabilă din această perioadă se datorează caracterului capricios al Babei Dochia. 

 

În Datinile şi credinţele poporului român, Elena Niculiţa-Voronca redă câteva variante ale legendelor din Bucovina şi . Una dintre acestea ne arată: „Baba Dochia cică avea o noră pe care a trimis-o să-i aducă fragi. "Să te duci să îmi aduci fragi, că de nu, vai de pielea ta". Fata a plecat plângând. De unde sa ia ea fragi la vremea de iarnă? Merge ea ce merge prin pădure şi vede lângă un foc doi moşnegi care erau Dumnezeu şi Sfântul Petru. Întrebând-o de ce plânge, ea le povesteşte şi atunci Dumnezeu îi spune să ţină poala şi-i aruncă o lopată de jăratec, spunându-i ca până acasă să nu se uite să vadă ce i-a dat. Când a ajuns acasă, erau fragi! "N-am zis eu ca au să fie?",   a zis baba. "De-amu mă duc şi eu cu caprele mele la păscut". A mâncat fragii, şi-a pus 12 cojoace, şi-a pus furca-n brâu şi a pornit. Da Dumnezeu, da câte-o furtună, şi-apoi soare. Ea atunci se dezbrăca de câte un cojoc şi-l întindea şi tot aşa până s-a dezbrăcat de toate cele 12 cojoace, iar când nu a mai avut ce îmbrăca, a îngheţat.”

Se spune că în Ceahlău este o stâncă despre care se crede că ar fi Baba Dochia împietrită. 

Aşadar, Baba Dochia simbolizează zeitatea feminină care moare şi renaşte anual, iar zilele urcuşului pe munte, echivalente cu numărul cojoacelor purtate în spate, formează ciclul de renovare rituală a timpului.

Conform legendelor populare, legătura dintre divinitatea precreştină şi Mărţişor provine din credinţa că, acesta din urmă ar fi fost tors chiar de către Baba Dochia.