Predică la Duminica Fiului Risipitor (I)

În momentul în care toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de Iisus să-L asculte, iar fariseii şi cărturarii cârteau zicând: “Acesta primeşte la sine pe păcătoşi şi mănâncă cu ei” (Luca 15, 1-2), Domnul nostru Iisus Hristos le-a spus pilda despre oaia şi drahma cea pierdută şi pilda Fiului risipitor luate din viaţa de toate zilele înfăţişând în chip clar dragostea lui Dumnezeu faţă de păcătoşii care se căiesc.

Pregătind pe fiii săi către pocăinţă din vremea postului mare, Sf. Biserică ne înfăţişează în parabola mişcătoare a Fiului risipitor atât adâncimea căderii morale, până la care poate ajunge un om, înstrăinându-se de Dumnezeu, cât şi calea pe care acelaşi om se poate întoarce la pocăinţă.

„Tată, am greşit la cer şi înaintea ta...”

Pilda Fiului risipitor, una din cele mai frumoase şi pline de sensuri, ne mişcă inimile profund, deoarece ne arată dragostea nemărginită şi bunătatea lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii.

E o mare taină a îndurării lui Dumnezeu pe care nici un fel de înţelepciune din lume nu o poate dezlega, decât Sf.

Evanghelie care ne arată atât de viu urmările păcatului, dar şi făgăduinţa îmbucurătoare pentru căinţă. Numai în câteva cuvinte sunt arătate atât de clar păcatul şi pedeapsa, căinţa şi iertarea. Mântuitorul începe astfel: “Un om avea doi fii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei, tatălui lor: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine de avuţie. Şi le-a împărţit lor averea. Şi nu după multe zile, feciorul cel mai tânăr, adunând toate, s-a dus într-o ţară departe, şi acolo a risipit toată avuţia sa, petrecând în desfrâu. S-a făcut foamete mare în acea ţară; şi el, cheltuind toate, a început a trăi în lipsuri. Şi mergând, s-a lipit lângă unul din locuitorii acelei ţări, care l-a trimis la ţarinile sale, să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele său, din roşcovele ce mâncau porcii; însă nimeni nu-i da lui. Dar, venindu-şi în fire, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă, mă voi duce la Tatăl meu ţi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.

Şi sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi alergând, a căzut pe grumazul său şi l-a sărutat. Şi i-a zis fiul: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău”… etc. (Luca 15, 11-22).

Această parabolă închide în ea o dramă pe care sufletul nostru o trăieşte cu toată intensitatea, tocmai fiindcă rostind-o, Mântuitorul n-a făcut din cuvinte un văl ca să acopere, ci suliţe care să facă să ţâşnească trăirile adânci din noi. Acesta e doar un aspect, şi cel mai simplu. Marea valoare a parabolei stă în tâlcul ei religios, în semnificaţia ei ascunsă şi care, întotdeauna, vizează raportul nostru cu Dumnezeu. Cine este tatăl din parabola de azi, şi cine sunt fiii? Semnificaţiile nu sunt greu de desprins: tatăl este Dumnezeu, iar fiii suntem noi, credincioşii. Dăruiţi de Tatăl ceresc cu însuşiri fizice şi spirituale, pentru care nu ne-am străduit în nici un fel, avem peste toate libertatea de a lucra în casa lui Dumnezeu – Biserica -, sau în afara ei, de a ne pune însuşirile în slujba celui care ne-a creat sau chiar împotriva lui.

Patimile lumii acesteia duc la goliciunea totală a sufletului nostru

Fiul cel mic, neînţelegând că ceea ce avea era un dar, şi nu un drept, şi-a cerut partea sa şi a plecat într-o ţară îndepărtată.

Depărtarea de care vorbeşte parabola nu este numai una spaţială, ci mai degrabă una spirituală. Cu fiecare nou păcat săvârşit ne îndepărtăm de lumina dumnezeiască tot mai mult şi ne cuprinde întunericul păcatelor şi al fărădelegilor; amintirea luminilor din casa părintească se întunecă tot mai mult, până la uitarea deplină.

Dar sensul depărtării este şi acela de scufundare, de prăbuşire.

Plăcerile, dezmierdările, toate patimile lumii acesteia duc la goliciunea totală a sufletului nostru. Fiecare plăcere lumească se realizează cu consumarea calităţilor noastre native, fiecare scufundare în păcat ne lipseşte de un dar divin şi ne însingurează dureros. Pustiul se întinde tot mai înspăimântător în jurul celui ce a crezut că lumea îi aparţine, spaima îl cuprinde de pretutindeni şi el se adânceşte în viciu fără să se mai poată opri, îngrozit de propria-i singurătate şi insatisfacţie. Ce-i mai rămâne unei astfel de fiinţe care se rostogoleşte pe panta abruptă a viciului, decât să recurgă la cele mai josnice resurse din el, socotind că acolo va găsi locul pe care să se simtă în siguranţă. Să-şi consume ultimile instincte – roşcovele porcilor.

O! Ce decepţie amară! Pentru Fiul risipitor şi aceste ultime resurse se dovedesc la fel de nefolositoare ca tot ce a experimentat el din clipa ieşirii din casa părintească şi până la ultima prăbuşire.

Poartă în el libertatea aparentă, pribegia cu petrecerile, foametea şi umilinţa, adevărata robie şi amintirile de acasă; în străfulgerarea unei clipe de conştiinţă, zăreşte chipul tatălui care îl cheamă şi îl aşteaptă acasă. Îşi vine în fire şi îşi recunoaşte căderea. Constată cu luciditate şi durere prăpastia şi ruina în care a ajuns şi totodată s-a căit şi a luat hotărârea să se întoarcă la tatăl său.

(Autor: pr. Ion CÂRCIULEANU)