Dumnezeu, cel mult iubitor

Evanghelistul Ioan scrie: „Dumnezeu este iubire” (1 In 4:8,16). Din iubirea Sa cea nemărginită, Dumnezeu ne-a creat „din nimic” şi ne-a oferit bunurile Sale cele bogate. Orice bun avem, îl datorăm iubirii Sale (1 Co 4:7). De la El am primit trupul nostru, sănătatea şi nemurirea sufletului nostru.

Iubirea Lui ne pregăteşte şi ne oferă daruri îmbelşugate, bunuri alese şi diverse. Iubirea Lui ne dă şi toate darurile cele duhovniceşti, care sunt obligatorii pentru cultivarea, alimentarea şi ridicarea sufletului nostru.

Însă, ceea ce face cunoscută măreţia cea necuprinsă a iubirii lui Dumnezeu este întruparea şi jertfa cea de pe cruce a Domnului. Scrie, plin de entuziasm, Ioan [Evanghelistul]: „Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In 3:16).

Iubirea lui Dumnezeu faţă de omul păcătos este mai cu seamă mişcătoare. O exprimă într-un mod demn de a fi considerată operă evidentă şi demonstrativă, parabola fiului risipitor, unde Tatăl uită lipsa de respect a fiului său, uită obrăznicia, dezertarea şi risipirea lui, se grăbeşte, cade la grumazul său, îl scoate din ruşina porcarilor, îl îmbracă cu haină domnească, îi pune inel pe deget, încălţăminte în picioare [îi oferă], sacrifică viţelul cel îngrăşat, îi dă semnul primirii părinteşti şi al desfătării, îl restabileşte pe fiul cel risipitor în poziţia Fiului celui respectuos.

Cum ne vom conforma noi unei asemenea iubiri? Desigur, cu recunoştinţă nemărginită, continuă şi reală, pentru toate darurile, pentru bunurile materiale şi spirituale, pe care ni le-a dat.

Cea mai frumoasă exprimare a recunoştinţei noastre faţă de Dumnezeu este păstrarea poruncilor Sale: „Dacă Mă iubiţi, ţineţi poruncile Mele” (In 14:15), spune însuşi Hristos. Şi Ioan [Evanghelistul], ucenicul iubirii, scrie că mincinos este cel ce spune că Îl cunoaşte pe Dumnezeu, crede în El, dar nu păzeşte poruncile Lui (1 In 2:4).

Există desigur, şi un alt mod de manifestare a iubirii noastre faţă de Dumnezeu. Este iubirea noastră faţă de aproapele, care este mişcarea nemijlocită a iubirii noastre către El. Scrie din nou, Ioan [Evanghelistul]: „dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, şi noi datori suntem să ne iubim unul pe altul” (1 In 4:11). De altfel, ceea ce ne face să semănăm cu Dumnezeu, nu este altceva decât iubirea faţă de semenii noştri, şi desigur, încă şi mai mult, pentru duşmanii noştri.

[traducere din neo-greacă de Drd. Alexandru Prelipcean, după originalul: Elisabeta Stathis, To pistevo tou Orthodoxou Xristianou, Hronikon, eisigiseis, porismata Sinedriou Presbuterou Ieras Mitropoleos Dramas, Drama, 2000, pp. 52-53]