De ce e bună Oastea Domnului

(1)

Credinţa fără fapte nu are nicio valoare. Ba, dimpotrivă, îţi poate fi spre osândă, că ai auzit glasul Domnului, dar nu ai urmat poruncilor Lui.

Un început de faptă e rugăciunea. Dar nu e de ajuns. Fără împlinire în viaţa ta, rugăciunea are rost doar dacă ea a devenit viaţa ta.

La icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Biserica Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena de la Gura Humorului: e sâmbătă seara, sâmbăta dinaintea Postului Crăciunului. Stau în firida în care e icoana, împreună cu un bărbat uşor trecut de patruzeci de ani. Slujba e mai lungă ca de obicei, după vecernie se face şi oleacă de priveghi.

Bărbatul bate mătănii şi se roagă. A făcut peste o sută de mătănii. Eu nu fac niciodată atâtea.

La un moment dat îi sună telefonul şi vorbeşte în şoaptă:  “Sunt la biserică. Nu pot veni chiar acum. Imediat cum se termină, vin.”

După slujbă porneşte ca din ţeavă de puşcă. Se închină în grabă şi iese. Eu mă urnesc mai greu. Peste vreo cinci minute trec prin parcul care străjuieşte frumoasa catedrală înălţată recent. În parc, sub un panou, la câţiva paşi de coloana de taxiuri parcate în aleea de lângă fostul cinematograf, zace un om.

Mă apropii de primul taximetrist:

E un om acolo. A păţit ceva? E lovit? Sau…

A, îmi zice rotofeiul din maşină, dând din mână a lehamite, o fi beat! Un beţiv! Lasă-l în plata lui!

Fac câţiva paşi. Îmi cumpăr un plic cu piper de la chioşcul de lângă fostul cinematograf. Mi-am făcut o oală de fasole searbădă şi vreau să o dreg. Nu ştiu să fac mâncare, iar acum am hărtănit un kilogram de fasole…

Ştiu că dacă voi pleca şi îl voi lăsa pe om acolo îmi va părea rău. Trebuie să-l ajut. Mă duc şi îi iau pe taximetrişti pe rând:

Haideţi să îl ridicăm şi să îl duceţi acasă. Plătesc eu cursa.

Mă refuză rând pe rând patru-cinci taximetrişti. Apoi, dintr-o maşină blindată cu cruci de toate mărimile iese bărbatul alături de care stătusem mai devreme în biserică. Îl rog şi pe el să mă ajute. Pare mai cooperant, dar are unele îndoieli:

Şi cum aflăm unde stă?

Îl trezim, zic, îngenunchind lângă om. Îl duceţi?

Să vedem. Să nu-şi fi făcut nevoile pe el.

De undeva din coada de taxiuri apare un alt băiat, mai întreprinzător. Cum eu îl clatin uşurel şi cam fără şanse pe omul care doarme pe jos, acela îl prinde zdravăn, îl întoarce cu faţa în sus şi îl scutur:

A, Gheorghiţă! Ce faci, mă? Aicea ţi-ai găsit să dormi, în mijlocul oraşului?

Ştii unde stă?, îl întreabă omul din biserică.

Da. Pe strada X. Îl scutură pe om zdravăn şi îl ridică. Cel care zăcea pe jos începe să se trezească.

Vă plătesc eu să îl duceţi acasă, repet şi îi întind noului taximetrist o bancnotă.

Gheorghiță confirmă că vrea să fie dus acasă, aşa că cei doi îl prind de braţe şi îl duc spre o maşină. Eu plec.

Cum o fi stat bărbatul de la biserică acele câteva minute lungi de până la sosirea mea cu omul acela căzut la câţiva paşi de el? De ce nu o fi făcut nimic? Ca să nu pară un bleg în faţa celorlalţi taximetrişti de la firma “Băieţii veseli” sau de aiurea? Mai degrabă pentru că îi lipseşte o şcoală a faptei creştine. O astfel de şcoală ar putea fi, pentru el şi alţii ca el, “Oastea Domnului”. Un loc unde să înveţe că nu poate practica ortodoxia doar la nivelul expresiei, în rugăciuni poate egoiste.

A doua zi la liturghie se citeşte tocmai parabola evanghelică a bunului samarinean, pe care am ascultat-o de atâtea ori la Maslu. Dumnezeu mi-a dat şansa unei fapte creştineşti. Scriind acum despre ea, poate i-am scăzut din valoare, dar, dacă lucrurile scrise vor fi de folos unor credincioşi care se codesc să treacă la fapte, nădăjduiesc să recuperez ce am pierdut vorbind despre ea.

(2)

Noi ne poticnim în milostenie. Pe la mănăstiri am văzut chiar şi călugări cărora li se congestionează faţa când li se cere de pomană. Iar acesta nu e un semn rău, undeva în adâncul lor cineva ar vrea să dea, dar acel glas e reprimat cu forţă, de aici rictusul dureros.

Când e vorba să facem acest gest simplu şi atât de plăcut Lui Dumnezeu, ne împiedicăm în felurite gânduri: merită acest cerşetor să îi dau? Nu cumva e ţigan? Să le dau şi la ţigani? Îşi va face vilă din banii cerşiţi? Şi altele. Care nu ne privesc pe noi.

Cerşetorul acela, oricât de prefăcut ar fi, ne face un bine: ne îngăduie să facem milostenie. În al doilea rând, ne scapă de un lucru nu tocmai plăcut Lui Dumnezeu: de ban. Domnul Hristos le-a cerut răspicat Apostolilor trimişi în lume să nu aibă bani asupra lor, iar El Însuşii nu ţinea bani, dovadă fiind acel moment în care i se cere să îşi plătească darea anuală, iar El îl trimite pe Petru să pescuiască şi să scoată o monedă de aur din primul peşte prins.

Dumnezeu ştie mai bine decât ai putea tu să ştii vreodată ce face acel cerşetor cu banii. Şi ştie ce e în inima lui. Banii daţi de tine îi pot fi spre osândă, dar asta nu te priveşte, ţie ţi se socoteşte fapta bună, renunţarea la ceva dintr-al tău.

Eu am văzut la Mănăstirea Humorului un cerşetor bătrân, în aparenţă credincios, cu barbă şi vestimentaţie ortodoxe, refuzând un copil care îi ceruse un leu, pe motiv că şi el cerşeşte. Nu vă smintiţi, Dumnezeu i-a pus la socoteală şi asta.

Să nu fim şi noi ca acest cerşetor. Dumnezeu ne-a rânduit atâtea bunătăţi. Să împărţim din ele celor care ne cer.

Şi iar, oare nu lipsa de cultură a faptei creştine l-a făcut pe acel cerşetor să nu dea? Nu i-ar trebui un strop de învăţătură ostăşească de la Oastea Domnului? Să nu fim doar creştini cu gura, căci asta ne va fi spre plată.  (Va urma) (material semnat de Marius Ianuș)