Un sfânt dintr-un veac zbuciumat (I)

L-am cunoscut pe părintele Paisie Olaru, un sfânt al veacului XX, în anii '80, când mă pregăteam pentru examenul de admitere la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ. Am poposit de câteva ori, mai ales în timpul vacanţelor, la Sihla. Părintele Paisie era încă în putere, în ciuda vârstei, care depăşise ceva peste 80 de ani. Urca şi cobora în fiecare zi, cel puţin de două ori, scara făcută din lespezi de piatră de la bisericuţa dintr-un brad până la biserica mare a Schitului Sihla, unde asculta dimineaţa Liturghia, iar noaptea, Miezonoptica şi Utrenia.

Locuia sub stâncile Sihlei, în apropierea bisericuţei dintr-un brad, acolo unde era linişte deplină şi unde rugăciunile suiau lesne către Împăratul Veacurilor. De multe ori de braţul meu s-a sprijinit bătrânul, mai ales noaptea când urca sau cobora către biserică. Îl urmăream şi îi ceream să îmi dea cuvenita binecuvântare, acea rugăciune plină de bunătate a părintelui celui bun în care cerea să "binecuvânteze căsuţa voastră, măsuţa voastră, călătoria voastră, dar mai ales un colţişor de Rai să vă rânduiască vouă Domnul...". Trăia într-un rai al rugăciunii, într-un rai al simţămintelor profunde, intense şi, în acelaşi timp, ascunse de ochii oamenilor. Părintele Paisie, duhovnicul cel bun şi mare, dorea şi altora să se bucure de această stare de lumină şi de vedere a frumuseţii Raiului. Spunea uneori: "Să ajungem până la uşa Raiului şi dacă am ajuns la uşă să ne ţinem tare de clanţă şi să strigăm: "Uşa milostivirii deschide-o nouă....". Spunea alteori să dea Dumnezeu să avem un loc măcar acolo unde ţine Stăpânul mătura, dar să fim înlăuntru şi nu afară. La puţin timp după aceea, părintele, încercat de o boală grea şi de mulţimea anilor care s-au adăugat, a fost nevoit să coboare din chilia de lângă bisericuţa dintr-un brad şi să locuiască mai aproape de biserica cea mare a Schitului Sihla, acolo unde se înalţă astăzi clopotniţa de la intrare în schit, construcţie care în anii de care vorbesc nu exista.

După aceea a venit vremea suferinţelor, iar în ultimii cinci ani ai vieţii, părintele a coborât să locuiască la Mănăstirea Sihăstria, într-o chilie care se afla în apropierea iazului. Acolo a fost îngrijit de către ucenicul cel credincios, un monah de o rară bunătate, părintele Gherasim Bulearcă, împreună cu maica Maria, o călugăriţă pe care avva o educase în spiritul autentic monahicesc. Atunci l-am mai văzut pe părintele Paisie de câteva ori. Nu a mai coborât din pat din cauza bolii şi a mulţimii anilor. A suferit de arterită şi mulţi ani au fost pentru el o adevărată pregătire înaintea întâlnirii cu Mântuitorul Hristos. Se ruga mult, îi primea la mărturisit pe unii călugări şi mireni, iar în ultima parte a vieţii nu a mai putut face nici aceasta.

Am avut bucuria şi privilegiul ca în ultima perioadă a bătrâneţilor sale să intru în chilia sa şi să primesc binecuvântarea. Vorbea puţin, era un om de o discreţie rară. La el nimic nu era spectacol, totul era dedicat Mântuitorului Iisus Hristos. Se închidea în cămara sa şi acolo, nevăzut, se ruga în taină. Mi s-a spus de multe ori că nu a fost văzut niciodată dormind, în afară de ultimii ani ai vieţii. Nu făcea nimic de ochii înşelători, schimbători, ai oamenilor. El şi-a trimis din vreme comoara inimii lui, rugăciunea şi celelalte virtuţi, către Mântuitorul. Mânca puţin, nu râdea niciodată. Nu irosea cuvintele, doar atunci când era nevoie de un sfat, de o rugăciune sau de o povaţă spre cele duhovniceşti. (arhim. Timotei AIOANEI)