Despre semănătorii cuvântului lui Dumnezeu

Semănătorul din pilda Evangheliei de duminică este Însuşi Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. El a ieşit din sânurile Tatălui, după cum Însuşi a zis: Eu de la Dumnezeu am ieşit (Ioan 17, 8), şi a venit pe pământ să semene sămânţa cuvântului Său. Iar ţarina în care a semănat sămânţa Sfintei Evanghelii este lumea aceasta pe care El a făcut-o, după cum în altă pildă a zis: Iar ţarina este lumea (Matei 13, 38).

Din această pildă vedem că numai a patra parte din ţarină, adică din lume, a fost pământ bun, care, primind sămânţa cuvântului lui Dumnezeu, a crescut şi a adus rod însutit (Matei 13, 23). Celelalte trei părţi din ţarină au fost drum călcat de oameni (Matei 13, 4), pietriş şi pământ cu spini (Matei 13, 22), în care căzând sămânţa cea bună a cuvântului, nu a rodit, ci s-a pierdut.

„De vaauzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra şi voi cina cu el şi el cu Mine”

Deşi Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4), a cui este vina că numai o pătrime din lume se va mântui, primind sămânţa cuvântului vieţii şi aducând roadă însutită? Toată vina acestei nerodiri, nu este a lui Dumnezeu, ci a omului care, prin aşezarea rea a sufletului său, împiedică creşterea şi rodirea seminţei cuvântului dumnezeiesc. Trebuie să ştim că Dumnezeu l-a făcut pe om cu voie liberă. El nu forţează uşa inimilor omeneşti, numai bate la uşa inimilor, precum scrie: Iată, stau la uşă şi bat. De va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra şi voi cina cu el şi el cu Mine (Apocalipsa 3, 20).

Dumnezeu este preadrept şi preasfânt şi nu voieşte a mântui pe cineva cu sila, ci de bunăvoie. De la zidire El l-a încununat pe om cu voie liberă, după mărturia Sfintei Scripturi care zice: Doamne, căci cu arma bunei voiri ne-ai încununat pe noi (Psalm 5, 12); la fel Sfântul Apostol Pavel spune că Dumnezeu l-a lăsat pe om în mîna sfatului său (Efeseni 1, 11), adică liber să aleagă. Şi dacă omul de bunăvoia sa lucrează faptele bune, atunci este iubit de Dumnezeu, după cum este scris: Pe dătătorul de bunăvoie îl iubeşte Dumnezeu (II Corinteni 9, 7). Altfel nu ar fi plată veşnică, nici muncă veşnică pentru păcate, dacă Dumnezeu ar sili voinţa omului spre bine, sau ar îngădui pe diavolul să ispitească pe om mai presus de puterea sa. Sfântul Apostol Pavel ne-a arătat acest adevăr, zicând: Credincios este Dumnezeu să nu vă lase pe voi să fiţi ispitiţi mai presus de puterile voastre, ci odată cu ispita vă trimite şi scăparea din ea (I Corinteni 10, 13).

„Credinţa este lucrătoare prin dragoste”

Aşadar, fraţii mei, toată vina nerodirii cuvântului lui Dumnezeu în inima omului, care de bună voia sa, din cauza necredinţei sale, se face cale călcată de oameni, pietriş sau pământ cu spini. Omul, de bunăvoia sa, îşi alege viaţa sau moartea, iadul sau raiul. Cuvântul lui Dumnezeu se închipuie cu sămânţa; pentru că precum sămânţa este aruncată în pământ ca să rodească, tot aşa şi cuvântul lui Dumnezeu este semănat în inimile oamenilor, spre a aduce roadă. Şi precum din sămânţă, crescând, se face roadă pentru hrana trupească, cum ar fi grâul, orzul, porumbul şi alte plante şi arbori, tot aşa şi sămânţa cuvântului lui Dumnezeu, semănându-se în pământ bun, rodeşte hrana cea sufletească şi nepieritoare. Şi precum sămânţa nu rodeşte în orice loc s-ar semăna, ci numai în cel bun, la fel şi cuvântul lui Dumnezeu nu rodeşte în inima fiecărui om, ci numai a celui ce este pământ bun, adică acel ce primeşte cu credinţă cuvântul vieţii şi îl lucrează, cum zice şi marele Apostol Pavel: credinţa este lucrătoare prin dragoste (Galateni 5, 6).Numai această ţarină duhovnicească poate aduce lui Dumnezeu rod însutit.

(Părintele Cleopa)