Grădina cu mere muşcate

Merele de la Mănăstirea Râşca sunt incredibile. Şi nu vorbesc doar despre cele mari cât capul de căţel, roşii şi strălucitoare. Anume cele mai puţin frumoase, vagroşiatic-verzui şi cu riduri cenuşii, au o dulceaţă nemaiîntâlnită la mere, o dulceaţă de pepene.

M-am nimerit să stau la Raşca până se termină lucrările la garsoniera bunicii mele de la Gura Humorului, unde voi locui.

Absorbiţi de rânduiala călugărească, căutând să se încălzească în faţa ameninţării tot mai serioase a iernii, călugării nu par să bage în seamă merele care au mai rămas în pomi în urma culegătorilor. Unul dintre ei, Părintele David, le-a (re)descoperit cu ajutorul meu.

Vineri m-am dus iar să cercetez merele. Am trecut pe lângă un cal bălan, ţâfnos, şi m-am îndreptat spre partea de livadă de lângă bazinele de peşte, de unde mă aprovizionez eu. Am ochit într-un pom două mere roşii şi frumoase, ultimele două vestigii ale toamnei în acel colţ de livadă. Erau sus, a trebuit să mă întind serios ca să ajung la ele. Pun mâna pe primul. Muşcat. Un sfert de măr din partea de sus fusese prădată printr-o incizie adâncă. Al doilea… la fel. Calul bălan!, mă luminez brusc. Şi mi-l imaginez pe ţâfnos ridicat pe picioarele dinapoi, gustând din trufandalele care îmi îndulceau mie serile.

Greu am găsit câteva mere nemuşcate de cal, ascunse între crengile altor pomi. Ţâfnosul se dedulcise la mai toate, hăpăindu-le de ici şi de colo şi abandonându-le aşa.

Nu pot să nu remarc câteva asemănări mari între calul bălan şi lucrarea păcatului. Să nu îngăduim calului bălan al poftei celei dinţoase să înceapă toate bunătăţile sufletului nostru, lăsându-le deschise prafului, pradă păsărilor, viermilor şi ploilor. Să închidem cu grijă livada agoniselilor noastre duhovniceşti, pe care să le ascundem bine în coroana inimii noastre, ca atunci când va poposi aici “Cel Flămând” să găsească fructele noastre întregi, tocmai bune să-i fie cină.

(Marius Ianuş, http://yanush.wordpress.com)