Rugăciunea împotriva duşmanilor

În Neemia 4, 4-5, paharnicul Neemia, care tocmai dobândise de la regele pers Artaxerxes 1 îngăduinţa să vină în Ierusalim şi să ridice zidurile dărâmate, se roagă împotriva duşmanilor: "Auzi, Dumnezeul nostru, în ce dispreţ suntem noi şi întoarce ocara lor asupra copiilor lor şi dă-i dispreţului în ţara robiei. Şi nelegiuirile lor să nu le acoperi, nici păcatul lor să nu se şteargă înaintea feţei Tale, pentru că au amărât pe cei ce zideau!"

Noi, ca şi creştini, ştim că trebuie să ne rugăm pentru duşmani, nu împotriva lor. Oare i-a ascultat Dumnezeu rugăciunea lui Neemia?

Situaţia descrisă este una dramatică. Neemia întâmpină greutăţi din partea guvernatorului Sanbalat din Samaria, a unui oarecare Tobie amonitul şi a lui Gheşem, arabul (Neemia 2, 19), care nu văd cu ochi buni începutul reconstruirii Ierusalimului.

Cadrul politic

Într-adevăr, în 445, în anul al 20-lea de domnie al regelui Artaxerxes 1, Neemia obţine lemn din depozitele imperiale (2, 8), o garnizoană militară (2, 9) şi scrisori de împuternicire (2, 7) pentru a reconstrui Ierusalimul. Diana Edelman consideră că de fapt acum a fost templul zidit, şi nu în 520-515 î.Hr. (în timpul lui Darius), aşa cum este opinia majoritară, pentru că n-ar fi logică reconstruirea mai întâi a templului, fără zidurile cetăţii. Cercetătoarea argumentează că Ierusalimul a devenit capitala provinciei Iudeea (Iehud) în locul Miţpei, datorită unor calcule pragmatice ale regelui persan, şi nu datorită evlaviei sale sau încercării de a câştiga pe teren religios simpatia iudeilor. Miţpa se afla direct pe drumul care străbate de la nord la sud Israelul, bazându-se pe apa de ploaie colectată în cisterne, pe când Ierusalimul era situat mai în interiorul zonei deluroase, având deschidere şi către drumul principal care se întindea de la est la vest. În plus, Ierusalimul dispunea de o sursă permanentă de apă (Ghihonul), care fusese încă din perioada monarhiei iudaice accesibilă în interiorul cetăţii printr-un tunel săpat în stâncă.

De ce a fost Ierusalimul refăcut abia acum? Pentru că perşii au înţeles importanţa controlului direct economic asupra zonei deluroase acum, când aveau mare nevoie. Între 460 şi 455, în Egipt a izbucnit revolta prinţului libian Inaros, fiul lui Psametic. Armata persană a intervenit şi a restabilit ordinea, dar acest demers a fost un prilej pentru a observa că era necesară o infrastructură mai bine organizată, care să susţină cu produse convoaiele militare aflate în trecere prin Palestina. O cetate care să controleze plătirea taxelor situată mai în interiorul ţării, şi nu doar în fâşia de coastă ca Miţpa, era exact ceea ce îşi doreau perşii (cf. Diana Edelman, The Origins of the âSecondâ Temple. Persian Imperial Policy and the Rebuilding of Jerusalem, Equinox, London, Oakville, 2005, pp. 340-351).

Istoria - plan al lui Dumnezeu

Neemia, funcţionar de origine iudaică la curtea persană, a fost preferat să fie trimis ca guvernator în Iudeea. E interesant însă că în cartea Neemia nu sunt reflectate aceste conjuncturi politice care au dus la rezidirea Ierusalimului şi a templului, ci este subliniat în primul rând planul lui Dumnezeu. Naraţiunea biblică nu este o istorie propriu-zisă, ci o relatare procesată teologic. Textul din cartea Neemia este redactat la persoana I, ca memorii personale ale paharnicului regal. Când aude că Ierusalimul zace distrus, cu zidurile dărâmate şi porţile arse (1, 3), Neemia plânge şi se roagă lui Dumnezeu. Observând tristeţea paharnicului său, regele Artaxerxes este rugat de Neemia să permită rezidirea Ierusalimului. Dar Neemia îşi exprimă dorinţa abia după ce se roagă Dumnezeului cerurilor (2, 4).

Totul apare aşadar ca desfăşurându-se după voia lui Dumnezeu, Care îl mişcă pe rege să accepte reconstrucţia Ierusalimului, sprijinind-o efectiv financiar şi militar.

Abia acum, având pe scurt schiţat contextul istoric, putem să ne întoarcem la întrebarea spinoasă referitoare la rugăciunea lui Neemia împotriva duşmanilor.

Străinii ca duşmani

Cine erau aceşti duşmani? În primul rând erau străini: Sanbalat este numit Horonit, probabil originar din Horonaim în Moab sau din Harran (centru cultic al zeului Sin, care apare în numele originar al respectivului: Sinubalit, "zeul Sin dă viaţă"), fiind guvenator al Samariei, menţionat şi în papirusurile arameice de la Elefantina (H.G.M. Williamson, Ezra, Nehemiah, Word Books, Dallas, Texas, 1985 (WBC 16), pp. 182-183). Tobia este numit amonit, iar Gheşem arab. Indiferent dacă aceştia sunt sau nu oficiali sau chiar guvernatori, se remarcă faptul că ei sunt dispreţuiţi ca fiind străini.

În perioada post-exilică separarea faţă de străini începe să devină dominantă. Străinilor li se refuză dreptul de a contribui la ridicarea templului (cf. Ezdra 4, 1-3). În Neemia 4, 7 străini precum arabii, amoniţii şi aşdodienii (filisteni) sunt percepuţi ca vrăjmaşi faţă de lucrările începute în Ierusalim. Mai mult, în cap. 13 dinNeemia este descrisă cea mai dură măsură luată: divorţul de femeile străine. Acest eveniment merită citat pentru că are o legătură foarte strânsă cu problema ridicată de tema noastră: "Tot atunci am văzut eu Iudei, luându-şi femei aşdodiene, amonite şi moabite. Jumătate din copiii lor vorbeau limba aşdodiană şi nu ştiau să vorbească evreieşte; nu ştiau decât limba unuia sau a altuia din acele popoare. Eu i-am mustrat aspru şi pe aceştia şi i-am blestemat; ba pe unii i-am lovit, le-am smuls părul şi i-am jurat pe numele lui Dumnezeu" (v. 23-25).

Îl vedem pe Neemia, omul plăcut de Dumnezeu, care se roagă şi este evlavios, comportându-se într-un mod foarte intrigant pentru noi. El nu se dă în lături să-i blesteme, ba chiar să-i snopească şi să-i păruiască pe cei care se căsătoriseră cu femei străine.

(lect. dr. Alexandru MIHĂILĂ)