Despre dragostea de Dumnezeu şi de aproapele

În Sfânta şi dumnezeiasca Evanghelie de duminică, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a arătat legiuitorului care L-a întrebat care este cea mai mare poruncă din Lege că toată Legea şi Proorocii se cuprind în dragostea de Dumnezeu şi cea de aproapele.

Dumnezeiescul Ioan Evanghelistul arată că Dumnezeu este dragoste şi cel ce rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el (I Ioan 4, 16).

Marele Apostol Pavel, vasul alegerii şi gura lui Hristos, arătând că dragostea dumnezeiască este cea mai mare virtute, zice: Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea (I Corinteni 13, 13).

În alt loc al Sfintei Scripturi, auzim: Dragostea este plinirea Legii (Romani 13, 10; Galateni 5, 14), şi legătura desăvârşirii (Coloseni 3, 14). De-ar avea cineva toate darurile şi toate faptele bune, fără dragostea dumnezeiască nu are nimic bun şi nimic nu foloseşte fără iubirea de Dumnezeu (I Corinteni 13, 1-4).

Dragostea se naşte din rugăciune

Deci, înţelegând cât de mare este comoara cea nepreţuită a dragostei de Dumnezeu, în cele ce urmează vom vorbi câte ceva despre această preasfântă virtute. Mai întâi, să punem o întrebare: prin ce virtuţi câştigă omul dragostea de Dumnezeu? La această întrebare vom răspunde cu mărturii de la Sfinţii Părinţi, care zic: "Toate virtuţile ajută mintea omului să câştige dragostea dumnezeiască, dar mai mult decât toate, rugăciunea cea curată, căci prin aceasta, mintea, zburând către Dumnezeu, iese afară din toate cele ce sunt" (Sf. Maxim Mărturisitorul, Filocalia II, op. cit. p. 39). La fel învaţă şi dumnezeiescul părinte Isaac Sirul care zice: "Dragostea se naşte din rugăciune".

Dar trebuie să ştim că alta este dragostea de Dumnezeu ce se câştigă prin rugăciunea cea curată, şi alta este dragostea de Dumnezeu, ca energie necreată şi ca dar de sus.

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri”

Dar să ne punem o întrebare: prin ce cunoaşte omul că a ajuns la dragostea de Dumnezeu? La aceasta vă răspundem tot cu mărturii din Sfânta Scriptură şi de la Sfinţii Părinţi. Iată ce avem a zice. Creştinul care a dobândit această preafericită şi nepreţuită virtute a dragostei de Dumnezeu, mai întâi are îndelungă răbdare, nu pizmuieşte, nu se semeţeşte, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se întărâtă, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă (I Corinteni 13, 4-7).

Preabunul nostru Mântuitor ne-a zis: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi; binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă (Matei 5, 44). Oare de ce ne-a poruncit El aceasta? Iată de ce! Ca să ne elibereze de ură, de întristare, de mânie şi de ţinerea de minte a răului. Apoi ca să ne învrednicească pe noi de cea mai mare avuţie care este dragostea desăvârşită. Căci este cu neputinţă să o aibă pe aceasta, cel ce nu iubeşte pe toţi oamenii la fel, asemenea lui Dumnezeu, Care iubeşte pe toţi oamenii la fel şi vrea ca toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4).

Rugăciunea curată şi neîncetată

În încheiere, vă rog să vă aduceţi aminte de cele ce aţi auzit la începutul predicii, şi anume că toate virtuţile ajută pe om să câştige dragostea de Dumnezeu, dar mai mult decât toate rugăciunea curată şi neîncetată. Deci să ne silim cu toată sârguinţa a lucra toate faptele bune şi, mai ales, să ne îndeletnicim cu sfânta rugăciune a inimii noastre, ca prin ea să putem câştiga dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Prin nemuritoarea dragoste să rămânem în El şi El în noi, şi aşa, cu mila şi cu harul Preasfintei Treimi, să fim şi noi într-o măsură oarecare purtători de Dumnezeu şi să ne mântuim sufletele noastre.  

(Părintele Cleopa)