Educaţia copiilor în epoca noastră (III)

Greutăţile în creşterea şi educarea copiilor din zilele noastre

La fel ca în toate celelalte subiecte, şi în ceea ce priveşte educaţia copiilor vedem greutăţile care există în epoca noastră. Şi mulţi întreabă: ce trebuie să facem, cum trebuie să îi educăm pe copiii noştri în veacul contemporan, cu multele sale probleme?

Desigur, există diferenţe între veacuri. De pildă, astăzi predomină multe provocări rezultate din faptul că întreaga lume este o vecinătate şi în fiecare ţară ajung felurite curente şi multe tradiţii. Trăim într-o lume care primeşte influenţe şi din Răsărit şi din Occident, şi la aceasta ajută mass-media, televizorul, internetul etc.

Cred că epocile, dincolo de diferenţe, în profunzimea lor sunt la fel. În toate epocile s-a impus lepădarea de Dumnezeu şi secularizarea vieţii bisericeşti. Mă întreb de multe ori: era mai uşoară viaţa bisericească în veacul apostolic, aşa cum este descris în Noul Testament, veacul prigoanelor, al războaielor, al lipsei condiţiilor necesare de supravieţuire, când nu existau medicamente şi hrană?

Până la urmă, cea mai mare greutate nu provine de la mediu, ci de la sinele nostru, înclinat spre satisfacerea patimilor şi a plăcerii. De altfel, Sfânta Scriptură spune că unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul (Rom. 5:20).

În fiecare epocă, prin urmare, există elemente pozitive şi negative în educarea copiilor.

În acest punct, aş dori să evidenţiez diferenţa dintre creştere şi educaţie, precum şi cum să depăşească părinţii greutăţile întâmpinate astăzi în educarea copiilor.

Cele două cuvinte, creştere şi educaţie, deşi cuprind aceeaşi noţiune, pot avea şi un conţinut diferit. Cuvântul creştere poate să însemne dezvoltarea biologică, raţională şi psihologică a copilului. Cuvântul educaţie poate să însemne formarea pedagogică, social-relaţională.

Însă în Biserică prin cuvântul creştere numim mai ales cultivarea biologică, intelectuală şi psihologică a copilului, iar prin cuvântul educaţie numim mai ales formarea bisericească.

Vorbind despre formarea bisericească, după cum spuneam mai devreme, ne referim la faptul că copilul va trebui să simtă că dincolo de familia lui biologică are o familie bisericească. În familia biologică există părinţi şi fraţi pe care îi leagă sângele comun, pe când în familia bisericească există părinţi şi fraţi duhovniceşti pe care îi uneşte Trupul şi Sângele lui Hristos. E nevoie de amândouă aceste familii în formarea copiilor.

Copilul trebuie să găsească dragoste şi afecţiune

Copilul trebuie să simtă că aparţine unei familii biologice în care găseşte dragoste şi afecţiune, dar în acelaşi timp trebuie să simtă că aparţine şi unei familii mai largi, care dă sens vieţii sale. Iar când există probleme în familia biologică, poate să le depăşească şi să le rezolve în familia duhovnicească.

Astfel, scopul educaţiei copilului este cum să vină, fără a fugi din familia lui biologică, în spaţiul Bisericii, unde va întâlni pe Dumnezeul Treimic ca Părinte, pe Maica Domnului ca Mamă, pe Sfinţi ca fraţi duhovniceşti şi pe toţi creştinii ca mădulare ale familiei duhovniceşti. Şi ultimul scop este să se unească copilul şi omul cu Dumnezeu, astfel încât să considere ca familie a sa toată familia lui Adam, întreaga umanitate.

Cu această perspectivă se vindecă lăuntric, înlătură iubirea de sine, dobândeşte iubirea de Dumnezeu şi de oameni şi se preschimbă întregul său sine. Prin urmare, el se eliberează de toate însemnele omului căzut, adică de mândrie, de egoism, de fanatism, de etno-filetism şi de multe alte simptome ale unei vieţi bolnave sufleteşte.

Să vedem şi greutăţile pe care le au părinţii în educarea copiilor în epoca de azi.

Într-adevăr, este foarte greu să crească cineva copii în zilele noastre – trăim, desigur, într-o epocă anti-bisericească, în care viziunea despre viaţă a societăţii şi a omului este potrivnică scopului Bisericii. Este foarte greu să crească cineva copii când există mari influenţe şi înrâuriri sociale. În societatea de azi există diferite ideologii, diferite curente care afectează copiii. Şi toate aceste curente trec în casă prin mijloacele de comunicare în masă, precum televizorul şi internetul.

Dincolo de acestea, dacă înţelegem că aceşti copii nu sunt ai noştri, cum spunea Sfântul Ioan din Kronstadt: „Văd un copil şi simt că este un îngeraş al lui Dumnezeu”, dacă ne rugăm pentru copil şi încercăm să-l legăm de Biserică, de părinţi duhovniceşti buni, să îi dăm drept modele sfinţii, dacă îl creştem duhovniceşte în Biserică, atunci îi dăm acestui copil elemente ca să înfrunte mai uşor greutăţile vieţii.

Să arătăm o foarte mare dragoste faţă de copil, nu o dragoste interesată, nu o dragoste cu iubire de sine, ci o dragoste care arată că sunt făpturile lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu ne-a dat aceşti „îngeraşi” ca să îi facem sfinţi. Este foarte important, chiar şi faţă de copiii mici, când ne apropiem de aceştia, să ne purtăm cu ei ca cu nişte copii mari, cu mult respect. Pentru că mulţi părinţi îi simt pe copiii lor mici ca pe nişte „bibelouri” frumoase şi se joacă cu ei ca şi cu nişte jucărioare, ca şi cum ar fi nişte „animăluţe” însufleţite. Asta e o mare greşeală!

Să le vorbim cu multă delicateţe, cu multă dragoste şi respect!

Trebuie să îi respectăm pe copii, să ne purtăm cu mult respect faţă de cele ce ne spun, să nu îi ironizăm, să le răspundem într-un fel foarte blând. Nici să ne comportăm cu ei ca şi cum ar fi jucărioare, dar nici să-i dispreţuim spunându-le: „Nu ştii nimic!”. Să le vorbim cu multă delicateţe, cu multă dragoste şi respect! Pentru că copiii au inima curată şi Îl înţeleg pe Dumnezeu mai bine decât noi…

Stareţul Sofronie (Saharov) îmi spunea că, atunci când vorbeşti cu un copil, să îi vorbeşti foarte simplu, să te duci la nivelul lui – dar foarte serios, ca şi cum ar fi un om mare. Şi când copiii întreabă de Dumnezeu, să nu le spunem lucruri fără sens, nici să îi dispreţuim, ci să încercăm să găsim cuvintele potrivite, ca să le vorbim serios.

Spre exemplu, m-a întrebat un copil: „Ce este Dumnezeu? Cine L-a născut pe Dumnezeu?” Puteam să-i fi spus: „Ce poţi ştii acum? Când vei creşte vei afla, nu este pentru vârsta ta”. Sau să îi spun ceva care să sune dispreţuitor. Însă i-am răspuns: „Această întrebare este o foarte mare întrebare, bravo că mi-ai pus-o! Este foarte important pentru tine să întrebi despre Dumnezeu. Dumnezeu însă se descoperă acelor oameni care au inima curată. Încearcă şi tu să ai inima curată, şi Dumnezeu o să-ţi descopere cine L-a născut. Există oameni care au inima curată, acestora li S-a descoperit Dumnezeu; aceştia sunt sfinţi. Încearcă şi tu să ai inima curată, să mergi la Biserică şi să te rogi lui Dumnezeu, să spui: «Dumnezeul meu, Te rog, luminează-mă să înţeleg ce eşti şi cine Te-a născut!». Şi, dacă te rogi lui Dumnezeu cu inima curată, atunci Dumnezeu poate îţi va arăta cine este şi de ce există. Până atunci, poţi face altceva. Există sfinţi cărora li S-a arătat Dumnezeu. Când întâlneşti vreun sfânt care este prietenul lui Dumnezeu, atunci prietenul lui Dumnezeu, Sfântul, îţi va vorbi despre Prietenul său şi te va conduce la El”.

Vedeţi, i-am vorbit simplu copilului; nu l-am dispreţuit, nici nu i-am dat un răspuns mincinos, ci i-am arătat o cale – cum să Îl găsească pe Dumnezeu prin curăţia inimii, prin viaţa lui în Biserică şi prin găsirea unui om sfânt; i-am arătat mai ales calea rugăciunii.

Inima este rădăcina ochilor

Prin urmare, trebuie să avem mult respect faţă de copii, să avem conştiinţa că aceştia nu sunt creaţiile noastre, ci fiii lui Dumnezeu.

Atunci când văd un copil mic, ca aceşti copilaşi pe care îi am în faţa mea stând şi ascultând cu atenţie, simt că sunt precum nişte îngeraşi. Aşa era Adam înainte de cădere, aşa sunt îngerii în cer şi oamenii în rai. Prin urmare, din această perspectivă îi şi iubesc, dar nu cu egoism; îi respect şi încerc să îi cresc duhovniceşte, aşa încât să nu se piardă, ci să trăiască în Biserică.

Văd o fetiţă, cea de acolo, care nu urmăreşte cu ochii, nici cu mintea, ci cu inima sa. Şi ceilalţi copilaşi, aceia mici, urmăresc cu ochişorii lor, dar în mod esenţial văd cu inima lor, pentru că inima este rădăcina ochilor. Când cineva se uită la un om, înţelege că centrul atenţiei sale este aici, în creier, şi încearcă să înţeleagă ceea ce i se spune. Alte dăţi, centrul atenţiei omului se află undeva în inimă. Şi se uită cineva la ochii unui om, care au o adâncime ce merge înlăuntrul inimii lui.

Articol publicat în revista Familia Ortodoxă

Traducere de Tatiana Petrache