Educaţia copiilor în epoca noastră (I)

... cu adevărat aici este un loc al durerii, dar şi un loc al dragostei. De altfel, durerea este foarte strâns legată de dragoste. Cel ce iubeşte suferă şi, cu cât este mai mare suferinţa, cu atât mai mare este dragostea. Şi cu cât este mai mare dragostea, cu atât mai mare este şi cunoaşterea. Dragostea pentru oameni are aceeaşi perspectivă ca şi dragostea pentru Dumnezeu. Adică, cu cât Îl iubim pe Dumnezeu, cu atât şi suferim ca să putem ajunge la o cunoaştere şi părtăşie cu Dumnezeu. Şi, pe măsura suferinţei, dobândim şi părtăşie cu Dumnezeu.

Acelaşi lucru se întâmplă şi în cele omeneşti. Înţeleg foarte bine suferinţa mamei pentru copilul ei bolnav. Desigur, nu există doar boli trupeşti, ci şi boli sufleteşti şi duhovniceşti.

Cândva, când mergeam pe drum cu Stareţul Sofronie (Saharov), s-a apropiat de el o femeie şi i-a spus: „Vă rog, părinte Sofronie, să faceţi rugăciune pentru copilul meu!” Şi Stareţul Sofronie i-a spus: „Bineînţeles, o să mă rog – dar cea mai importantă rugăciune este a ta!” I-a spus asta pentru că, aşa cum mi-a explicat, mama iubeşte şi suferă pentru copilul ei – şi, atunci când cineva are o inimă care suferă, cu atât mai puternică este rugăciunea. Iar acest lucru este valabil pentru toate lucrurile. Adică, atunci când iubim pe cineva şi, în acelaşi timp, ne rugăm şi suferim, rugăciunea este mai puternică.

Acest lucru se manifestă şi aici, la spital, unde există multă suferinţă. Se manifestă însă şi multă dragoste din partea medicilor, din partea personalului medical şi din partea dumneavoastră, care ajutaţi voluntar la această lucrare.

Am fost rugat să spun câteva cuvinte despre educaţia copiilor în zilele noastre. Nu sunt pregătit să dezvolt tema, aşa cum aş face-o dacă ar trebui să ţin o conferinţă, dar vă voi prezenta din inimă câteva puncte simple – pe care cu siguranţă le cunoaşteţi, dar nu strică să le repet.

Copiii sunt darul lui Dumnezeu

Cel mai important lucru pe care aş dori să îl subliniez este că nu sunt ai noştri copiii, ci ai lui Dumnezeu, Care ni i-a dat în dar.

L-am ascultat cândva în Atena pe părintele Dumitru Stăniloae, la o cuvântare, în care analiza faptul că întreaga lume este darul lui Dumnezeu. Şi acesta este un mare adevăr teologic. Fiecare este darul lui Dumnezeu pentru celălalt.

Din această perspectivă vedem întreaga Zidire şi o respectăm. Toate sunt darurile lui Dumnezeu, iar noi, care primim darurile lui Dumnezeu, ne aducem sinele ca pe „o întoarcere a darului” în iubirea lui Dumnezeu şi a fraţilor noştri.

Această expresie, doron kai antidoron („dar şi intoarcere a darului”), este liturgică şi ne aminteşte actul pe care îl facem, de a aduce adică la Dumnezeiasca Liturghie pâinea noastră – prescura, ce se preschimbă prin lucrarea Sfântului Duh în Trupul lui Hristos şi se dăruieşte pentru viaţa noastră. De aceea, în centrul Dumnezeieştii Liturghii, preotul rosteşte: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie aducem de toate şi pentru toate”.

În continuare, noi, cei ce ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele lui Hristos, ne aducem în dar sinele nostru ca mulţumire, ca o „întoarcere a darului” lui Dumnezeu şi omului. Astfel, creştinul participant la Sfânta Liturghie simte o legătură vie cu Dumnezeu, dar şi cu fraţii săi.

Acelaşi lucru se întâmplă, prin analogie, şi în relaţia conjugală şi în viaţa de familie. Bărbatul este darul lui Dumnezeu pentru femeie şi femeia este darul lui Dumnezeu pentru bărbat. Acest lucru este valabil şi în relaţia dintre  părinţi şi copii. Părinţii trebuie să îşi simtă copiii ca darurile lui Dumnezeu pentru ei, dar şi copiii trebuie să îi simtă pe părinţii lor ca daruri ale lui Dumnezeu pentru ei.

Acelaşi lucru trebuie să se întâmple şi între părintele duhovnicesc şi fiul duhovnicesc. Părintele duhovnicesc nu trebuie să se simtă ca stăpân absolut al fiului duhovnicesc, ci că Dumnezeu a îngăduit ca el să îl înveţe întru Hristos. La fel, şi fiul duhovnicesc trebuie să îl simtă pe părintele duhovnicesc ca pe darul lui Dumnezeu pentru el, pe care i l-a trimis ca să crească duhovniceşte. În acest cadru nu se poate dezvolta dependenţa absolută, nici fiul duhovnicesc nu poate deveni „fan-ul” unui cleric.

Această teologie a darului o putem vedea în toate evenimentele şi lucrările vieţii noastre, în harismele pe care le avem, în munca pe care o facem şi îndeobşte în toată viaţa de familie, socială şi bisericească. Astfel, toate devin teologice.

(Traducere de Tatiana Petrache. Articol publicat în revista Familia Ortodoxă)