Putem oare să credem cu adevărat că banii ne aduc fericirea sau o întreţin?

Într-o revistă mai veche, o ironie culturală spunea astfel: „Dacă vrei să-l umileşti, în public pe un bişniţar ahtiat după bani, întreabă-l ce carte a citit în ultimii … zece ani!”

Într-adevăr, am putea adăuga că între cultura autentică şi „cultura” banului există o prăpastie de netrecut. Lucrul acesta îl putem observa din decăderea dramatică a culturii în prezent, din investiţiile mărunte care se fac pentru conservarea valorilor de patrimoniu naţional, sau în neglijarea educaţiei şi învăţământului. Îl putem sesiza şi din secularizarea actuală, prin care omul se îndepărtează tot mai mult faţă de Dumnezeu.

Pe de altă parte, banii devin chiar mobilul multor infracţiuni şi crime, motiv de dezbinare între prieteni, rude sau chiar în familie. Adeseori, ei stau la baza încheierii multor căsătorii, bazate pe interese egoiste şi meschine. Ceea ce-i face pe unii să-şi închipuie că, având bani îşi pot permite orice faţă de oricine sau pot cumpăra orice şi pe oricine.

Bogăţia face mântuirea mult mai grea

Dar iată ce spune într-un articol, d-l Şerban Filip: „Cred că toţi copiii mei ştiu că banii nu sunt totul. Cel mai important este să fii iubit şi fericit – aceasta este cea mai mare avere pe care o pot dobândi.” Iar criticul Tudor Vianu, în cartea „Studii de filosofia culturii” preciza: „Ce poate însemna bogăţia şi onorurile acestei lumi pentru un suflet gata să treacă în altă lume şi care nu ştie dacă Dumnezeu nu-l va chema la el, chiar în această noapte? Crezi tu că vei putea lua cu tine în mormânt bogăţia şi onorurile tale? Încearcă mai bine a resimţi nevoile pe care nici un fel de ban nu le poate satisface. Banul nu poate decât să agraveze, nu să uşureze servitudinea în care te ţine păcatul. O sărăcie cinstită nu este ea cu mult mai dulce decât bogăţia iubită într-un mod atât de exclusiv? Cugetă că bogăţia face mântuirea mult mai grea şi gândeşte-te la cuvintele sfântului Luca: <<Este mai uşor unei cămile de a trece prin urechile acului decât bogatului în împărăţia cerului>>. Gândeşte-te, de asemenea, că iubirea de bani este izvorul tuturor relelor […] Banul întoarce sufletul omului de la Dumnezeu şi îl orientează către creatură. El ne face surzi la cuvântul lui Dumnezeu…”

Scriitorul David C. Korten în „Corporaţiile conduc lumea” analizează printre altele şi impactul pe care îl are acest cult al banului asupra societăţii: „Cu cât mai dominanţi au devenit banii în viaţa noastră, cu atât a fost mai puţin loc pentru simţul datoriilor spirituale care este temelia societăţii şi al unui raport echilibrat cu natura. Căutarea împlinirii spirituale a fost înlocuită tot mai mult de o obsesie devoratoare şi tot mai autodistructivă a banului, o creaţie umană folositoare, dar total lipsită de substanţă şi fără valoare. […] Concepţia materialistă şi parţială a naturii noastre, înglobată în monismul materialist oferă o explicaţie a paradoxului fundamental după care societăţile moderne au ajuns să definească succesul în termenii producerii banilor, un simplu număr pe o bucată de hârtie, pe o monedă sau într-un computer. […] În alte locuri şi timpuri, nu oricine dorea să aibă bani, mai presus de orice; oamenii doreau mântuire, frumuseţe, putere, plăcere, proprietate, explicaţii, alimente, aventură, cucerire, confort. Dar acum şi aici, banii, nici măcar neapărat lucrurile care se pot cumpăra cu ei, ci banii sunt ceea ce vrea fiecare. Cheltuirea în exterior a energiei umane se exprimă acum şi prin bani… În concluzie, dacă cineva doreşte să înţeleagă viaţa, el trebuie să înţeleagă banii, în această etapă actuală a istoriei şi civilizaţiei. […] Definindu-ne pe noi înşine în termenii banilor, am ajuns să fim prinşi în capcana unei spirale descendente de înstrăinare crescândă de viaţă, de propria natură spirituală. Spirala se construieşte astfel. Goana după bani lărgeşte prăpastia dintre noi, familie şi comunitate. Adâncirea alienării creează senzaţia interioară de pustiire socială şi spirituală. Reformele ne asigură că produsele lor ne vor perfecţiona. Cumpărarea produselor lor necesită mai mulţi bani. De unde iarăşi ajungem la goana după bani…”

„Nu poţi fi şi bogat şi fericit. E doar o amăgire.”

Cât despre fericire, care ţine desigur de sufletul omului, Sf. Martinus de Bracara în „Opere morale” spunea: „Nu poţi fi şi bogat şi fericit. E doar o amăgire.” Iar Doru Cosma într-o carte zice: „Socrate n-a fost un gânditor cufundat cu capul în norii abstracţiunilor sterile. […] Ţelul strădaniilor lui a fost unul precumpănitor practic: să-şi îndemne semenii pe calea virtuţii aducătoare de fericire. […] Încredinţat că scopul vieţii omeneşti este fericirea, care nu poate fi realizată decât prin înfăptuirea binelui, filosoful şi-a pus înainte de toate întrebarea dacă şi în ce fel poate fi săvârşit binele şi evitat răul. Şi a răspuns că la temelia binelui stă cunoaşterea, ştiinţa, iar la originea răului, ignoranţa. Pentru că, argumenta el, nimeni nu ar săvârşi răul dacă ar şti în ce constă binele aducător de fericire.”

Părerea noastră este că fericirea este legată de iubire iar nefericirea este o consecinţă a lipsei iubirii din viaţa noastră. Fiecare iubire, inclusiv cea părintească sau cea faţă de neamul şi ţara ta, ori cea dintre fraţi ori în ultimă instanţă prietenia, reuşeşte să ne dăruiască adeseori o stare de fericire sau o stare „de bine”.

Scriitorul Gheorghe Neagu în cartea sa „Templul iubirii” ne spune următoarele: „Încercările materialiştilor sau ale idealiştilor de definire a domeniului erotic pur şi simplu, sunt scălâmbăielile unui savantlâc ieftin şi degradant, care distrug prin explicaţii, ceea ce nu poate fi explicat. […] De fapt, nu există motiv pentru a fi îndrăgostit. Motivaţia în iubire aduce moartea iubirii. Iubeşti fiindcă iubeşti. […] Iubirea care nu aduce fericire, nu are nimic frumos în esenţa ei. […] Cei care se iubesc, îşi încearcă tăria sentimentelor prin forţa pe care iubirea o naşte în sufletul lor. Iar forţa aceea le dă tăria de a lupta împotriva a toate câte le stau împotrivă. Numai legaţi de o iubire puternică, oamenii pot învinge piedicile vieţii. […] Ce poate să-i facă mai fericiţi pe cei ce se iubesc cu adevărat decât iubirea? […] Suntem fericiţi numai în măsura în care aspiraţiile noastre se împlinesc. […] Unii sunt fericiţi prin bunurile agonisite, alţii prin devenire, alţii lângă omul iubit. […] Şi totuşi, din goana după fericire s-a născut frumuseţea existenţei umane. […] Iubeşti cu sufletul şi nu cu trupul. […] Echilibrul vieţii este între bărbat şi femeie. Din acest echilibru se naşte viaţa. […] Dacă toată viaţa noastră ar fi o sumă permanentă de fericire ne-am plictisi şi n-am mai putea defini ce este iubirea fără puncte de referinţă în nefericire.”

Un filosof din antichitate, Democrit, preciza atât de limpede: „Nici frumuseţea, nici banul nu fac pe om fericit, ci numai înţelepciunea şi cumpătarea.” Iar Ben Kubassek în volumul „De la epuizare la echilibru” ne spune: „Pentru a fi fericiţi şi optimişti este absolut necesar să fim înconjuraţi de oameni fericiţi şi optimişti. […] Dacă o persoană iubită ajunge la depresie, te rog să fii răbdător, dar aceasta nu înseamnă că trebuie să simpatizezi prea mult cu ea. Nenorocirea nu iubeşte compania.” Acelaşi autor mai crede că unul din factorii generatori de depresie şi de nefericire este mass-media: „Suntem puternic influenţaţi de ceea ce citim şi vedem cel mai mult. Mass-media alimentează minţile noastre cu negativism, deoarece negativismul este cel care face ziarele să se vândă şi rata vizionării TV să crească.”

Cu alte cuvinte, exploatarea senzaţionalului pentru a cuceri şi uimi publicul, arătându-i aspectele cele mai întunecate şi sumbre ale existenţei sau unele aspecte superficiale, produce negativismul şi o stare de disconfort moral. Se ajunge astfel la deznădejde şi nefericire, în condiţiile în care se vorbeşte în general foarte puţin despre valorile creştine şi naţionale. Se ajunge la relativizarea adevărului şi la o lipsă de repere şi certitudini. Suntem în situaţia ca şi când, ne-am deplasa ori ne-am construi o casă pe nisipuri mişcătoare.

(Radu IACOBOAIE)