Rugăciunea, oxigenul sufletului

Ioan 17:1-13: Acestea a vorbit Iisus şi, ridicând ochii Săi la cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul săTe preaslăvească. Precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca sădea viaţăveşnicătuturor acelora pe care  Tu i-ai dat Lui. Şi aceasta este viaţa veşnică: SăTe cunoascăpe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit. Şi acum, preaslăveşte-MăTu, Părinte, la Tine Însuţi, cu slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut cătoate câte Mi-ai dat sunt de la Tine; Pentru căcuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat căde la Tine am ieşit, şi au crezut căTu M-ai trimis. Eu pentru aceştia Mărog; nu pentru lume Mărog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, căai Tăi sunt. Şi toate ale Mele sunt ale Tale, şi ale Tale sunt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei. Şi Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca săfie una precum suntem şi Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău, pe cei ce Mi i-ai dat; şi i-am păzit şi n-a pierit nici unul dintre ei, decât fiul pierzării, ca săse împlineascăScriptura. Iar acum, vin la Tine şi acestea le grăiesc în lume, ca săfie deplinăbucuria Mea în ei. 

În a şaptea Duminică după Paşti, pe 16 mai, Biserica ne atrage atenţia şi mai mult despre memoria Sfinţilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic ce a avut loc la Niceea în 325 d Hr., Sinod care a stabilit învăţătura Bisericii despre dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos, învăţătură cu care s-a luptat Arie, şi unde au alcătuit Simbolul de credinţă, de atâtea secole iubitul nostru Simbol de credinţă, pe care-l ascultăm de fiecare dată în Biserică sau îl spunem în rugăciunile noastre, când vrem şi putem.

Evanghelia de duminică este o parte din rugăciunea Arhierească a lui Hristos, pe care a rostit-o înainte de Patima Sa, după Cina cea de Taină şi înainte de prinderea Domnului nostru de către cei nedrepţi. Această parte pe care o citim astăzi în Biserică se referă la rugăciunea pe care a rostit-o Hristos lui Dumnezeu Tatăl, pentru El, pentru Apostoli şi pentru toţi aceia care Îl vor crede odată cu trecerea secolelor.

Rugăciunea este oxigenul sufletului

Această rugăciune este mare; este oxigenul sufletului, este forţa ei, este puterea ei, fiindcă prin rugăciune rupem barajul singurătăţii noastre şi comunicăm cu iubirea noastră atotputernică, care este Domnul nostru Iisus Hristos. Atunci pătrundem într-o altă lungime de undă. Pentru aceasta, chiar înainte să ne rugăm există o dificultate, există o reacţie şi din partea sufletului nostru, şi din partea altor părţi. Dar când omul apasă puţin pe însăşi fiinţa sa, şi poate să facă aceasta – de altfel, aceasta înseamnă stăpânire de sine – atunci harul cel sfânt poate să pătrundă în rugăciune şi să îndulcească sufletului lui, să meargă în altă parte şi să se simtă minunat. Aşa au făcut şi Asceţii, Sfinţii şi creştinii tuturor veacurilor ca să ia putere, [aşadar] veşnică putere.

Oamenii au văzut prin Fiul pe Tatăl

Hristos se roagă aici – ca să se împlinească Scripturile – Tatălui Său, şi Îi spune să-L preamărească, să-L slăvească. Slăveşte şi numele Tatălui Său. Rugăciunea aceasta este aşadar o dezvoltare a Rugăciunii domneşti, şi anume Tatăl nostru. Şi Dumnezeu Îl slăveşte pe Iisus, de vreme ce Acesta L-a slăvit pe pământ. Şi prin toate aceste minunate [laude] pe care le-a dat [Tatălui], prin puterea şi harul Său, Iisus a vorbit despre Dumnezeul Tatăl cu atâta putere, cu atâta convingere, încât oamenii au prins curaj. De altfel, în Persoana Sa au văzut pe Dumnezeu Tatăl, pe care niciodată nu L-au văzut. Şi i-a dat Lui putere, putere în plus. Iisus Hristos se roagă ca om, ca Noul Adam, şi îl roagă pe Tatăl Său să-L slăvească din nou. Să-L slăvească şi prin răstignire, şi prin Înviere şi prin Înălţare. Şi desigur, Îi spune să-L primească şi să aibă şi ca om, aşadar ca Iubitor de oameni (Theantropos) slava care a avut-o mai înainte de lume, în ceruri, alături de Tatăl Său.

Apostolii sunt ai lui Hristos şi ai lui Dumnezeu

În continuare, Hristos se roagă pentru Ucenicii Săi şi pentru Apostoli, de vreme ce a mulţumit Tatălui Său, care i-a scos din deşertăciune şi din negura lumii, i-a oferit şi i-a dat Acestuia. „Sunt şi ai Mei, şi ai Tăi”. Există aici o unitate care a pierdut Paradisul pământesc. Din cauza sfatului şi iniţiativei diavolului, omul s-a dezbinat, a pierdut pe Dumnezeul său, a pierdut pe semenul său, s-a pierdut şi pe sine. Vine deci Dumnezeu-Omul şi ne uneşte şi cu Dumnezeu, şi cu fratele nostru şi cu noi înşine şi cu creaţia, şi acest fapt este important şi minunat. Şi-L roagă pe Tatăl Său, să-i păzească pe Ucenicii şi Apostolii Săi în lume, să-i lumineze şi să-i întărească ca să înfăptuiască lucrarea mântuirii.

Şi la final, în stihul al 13-lea unde se termină pericopa – rugăciunea Arhierească nu se termină însă aici – roagă pe Dumnezeu Tatăl să ofere Apostolilor – de vreme ce Iisus pleacă, merge la Tatăl – harul Său, să ofere întreg harul Său, fiindcă Apostolii se vor tulbura foarte mult prin plecarea lui Hristos, pentru aceasta trebuie să rămână harul Său în aceştia, pentru ca să poată să reuşească.

Astfel este. Când omul are harul lui Dumnezeu, când are pe Însuşi Domnul nostru, atunci poate să reziste tuturor necazurilor vieţii. Acest fapt să nu-l uităm şi să-l folosim.

(traducere din neo-greacă de Alexandru PRELIPCEAN, după: Arhim. Ananias Koustenis, To kirigma tis Kiriakis, tom. A: Triodio-Pentakostario, Ekd. Akti, Nicosia, 2009, pp. 174-178, predica: „H proseuhi: to oxigono tis psihis”. Menţionăm că ideile pasajelor sunt inserate de către noi)