Puterea iertării

Un aspect deosebit de important pe care Ortodoxia ni-l aduce mereu în discuţie este cel al iertării, ca şi condiţie sine qua non fiinţei umane pe drumul mântuirii. Din păcate, şi această tristă constatare nu este numai la noi, ci în întreaga lume şi în fiecare religie, iertarea rămâne propovăduită numai de la amvon sau de „prin” cărţi, fără a ne da seama cu adevărat de importanţa sa. Obişnuiţi cu indiferenţa de ordin duhovnicesc şi cochetând cu obsesia „traiului” uşor, iertarea şi toate legate de ea sunt bune numai în ceea ce priveşte direct persoana noastră, nu şi a altora.

Unde vreau să ţintesc de fapt. Urmăresc prin această creionare să privim realitatea şi să vedem că adeseori nu am găsi niciodată posibilitatea de a ne smeri în faţa celorlalţi şi de a oferi iertarea fără nici o altă acuză, de vreme ce chiar noi în fiecare zi spunem: „şi ne iartă nouă, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Cu alte cuvinte, „precum” este de fapt cheia acestei exprimări neo-testamentare: iertăm ca să fim iertaţi.

Iertarea şi smerenia

Frumuseţea Ortodoxiei nu stă numai în noutatea pe care o aduce, ci tocmai în împrejurările în care propune omului să aplice ceea ce a învăţat din imaginile biblice şi din viaţa Bisericii. Fără doar şi poate, Biserica propune nu impune, oferă şi nu denigrează libertatea omului. Iertarea în Biserică joacă un rol fundamental în cult: preotul îşi cere iertare de la credincioşi iar credincioşii între ei la momentul cuvenit al Liturghiei, când rostesc împreună într-un singur glas cuvintele iertării din rugăciunea „Tatăl nostru”. Aici se vede aplecarea spre smerenie şi la vederea neputinţelor. Dumnezeu le iartă pe cele neputincioase ca cele neputincioase să proclame iertarea de la Dumnezeu, dar şi între ele. Relaţia de iertare între noi, nu presupune nicidecum un aspect formal de tipul „da, te iert”, ci un aspect lăuntric la care inima, mintea şi sufletul omului vorbeşte într-un singur duh „te iert, iartă-mă!”. Aici se poate face vizibilă smerenia omului, care îşi calcă peste orgolii, peste triumfalisme şi peste cunoştinţe pentru a-l descoperi pe cel de lângă sine şi de a înţelege că aşa este şi el în faţa altora şi implicit în faţa lui Dumnezeu.

Momentele iertării

Asist din păcate la o motivare contemporană extrem de dăunătoare deopotrivă tuturor. Trebuie să aşteptăm numai Postul cel Mare sau celelalte posturi ca să „învăţăm” iertarea, şi apoi să intrăm în firescul lucrurilor? Cred că aici, „nebunia” creştinismului poate fi înţeleasă în adevăratul sens al cuvântului. Aceasta este „nebunia” sa: nu îi propune omului un timp delimitat, în care să îi impună modele de iertare sau de iubire, în care să-l constrângă cu imaginile apocaliptice duse la extremă, ci permanent, fără încetare, fără minute sau secunde, creştinismul prin Cel pe care l-a propus, şi anume, prin Hristos Domnul, arată că fiecare clipă din viaţa noastră este o clipă a iertării, a dăruirii, a ieşirii din eu-ul personal şi descoperirea celui de lângă tine, a umilinţei (nu a batjocorii) şi smerenia (nu a capului plecat). Iertarea nu trebuie făcută dintr-un simplu act al „obişnuinţei”, ci dintr-un act al iubirii, al dedicării pentru celălalt. În iertare te descoperi pe tine, după ce ierţi pe celălalt. Iertarea apropie oameni, întăreşte relaţii, unifică popoare, unifică neamuri, şi în fond, ne arată ceea ce suntem… oameni!

„Dumnezeu ne-a dat putere de a ne ierta unii altora”

„Dumnezeu ne-a dat putere de a ne ierta unii altora, în sensul că ceea ce iertăm noi altora şi alţii nouă, este iertat de fapt şi de către Dumnezeu; că pentru acelea nu vom mai fi judecaţi. Dumnezeu ne-a cedat, în scopul acesta, din puterea Lui. Numai din puterea Lui de jude­cată nu ne-a cedat, pentru că dăm dovadă că facem uz rău de puterea pe care nici n-o avem de fapt, ci numai ne închipuim că o avem. Dumnezeu lasă să circule bunătatea Sa printre oameni, ca o apă prin canalele subte­rane ale pământului Său, ca de la plantă la plantă.Dar dacă noi putem să ne iertăm unii pe alţii în mod efectiv, ştergându-ne păcatele reciproce, de ce n-ar avea preotul, ca reprezentant al în­tregii Biserici sau comunităţi, din încredinţarea lui Dumnezeu, puterea de a ierta păcatele făcute de unul sau de altul din credincioşi tuturor celor­lalţi oameni, şi păcatele împotriva lui Dumnezeu? Dar şi el are numai puterea de a ierta, însă nu de a osândi” (Pr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, vol. 9, nota 1233).

(Alexandru PRELIPCEAN)