Aici avem de-a face cu un lucru esenţial, anume, să stabilim o legătură între viaţă şi rugăciune printr-un act de voinţă, un act pe care trebuie să-l săvârşim noi înşine, care niciodată nu se va împlini de la sine şi care totuşi va transforma profund vieţile noastre. Citiţi rugăciunile de dimineaţă şi de seară. Alegeţi oricare dintre aceste rugăciuni şi faceţi-o regulă de viaţă. Veţi vedea atunci că această rugăciune nu va deveni niciodată plictisitoare sau învechită, ci cu fiecare zi care trece se va adânci, va deveni o rugăciune vie.

 

Stăruinţa în rugăciune

Odată ce I-aţi cerut Domnului să vă păzească pe parcursul zilei de nevoi, ispite sau greutăţi, este şi datoria voastră de a le birui cu toată puterea şi în ciuda slăbiciunii voastre omeneşti; atunci fiinţa voastră va fi ca o pânză de catarg umflată de suflare dumnezeiască şi de putere şi veţi avea multe lucruri de spus Domnului când veţi sta înaintea Lui seara. Veţi mulţumi atunci pentru ajutorul pe care l-aţi primit, veţi fi ruşinaţi de acest ajutor şi vă veţi bucura că El v-a dat puterea de a face voia Lui cu slabele şi neputincioasele voastre mâini omeneşti, v-a îngăduit să fiţi ochiul Lui care priveşte, urechea Lui atentă, pasul Lui, iubirea Lui, întruparea Lui, mila Lui.
Este ceva ce poate fi dobândit numai prin efort personal şi, dacă acest efort nu este făcut, viaţa şi rugăciunea vor fi străine una de cealaltă. Pentru un timp viaţa continuă ca de obicei şi rugăciunea lâncezeşte, devenind din ce în ce mai slabă, cu o conştiinţă din ce în ce mai adormită. Stăruinţa în rugăciune scade şi în timp ce viaţa de zi cu zi ne acaparează, rugăciunea va dispărea, pentru că ea vine de la Dumnezeu, un Dumnezeu timid şi iubitor de oameni care ne cheamă şi care nu ni se impune prin forţă. Atunci ne vom mulţumi spunându-ne că am întrupat rugăciunea în acţiune; lucrul mâinilor noastre reprezintă slujirea noastră.

 

Poate fi Dumnezeu slujit cu indiferenţă?

Aceasta nu este atitudinea pe care o avem faţă de prietenii, părinţii sau cei pe care îi iubim. Într-adevăr, uneori sau poate întotdeauna am face orice de dragul lor; asta înseamnă oare că i-am uitat în inimile noastre şi gândurile nu se îndreaptă către ei?
Desigur nu! Se poate ca doar Dumnezeu să Se bucure de privilegiul de a fi slujit fără a primi vreodată o privire de la noi, fără ca inimile noastre să devină fierbinţi şi iubitoare la auzul numelui Său? Poate fi numai Dumnezeu slujit cu indiferenţă?
Această întrebare este un motiv de cugetare asupra ceea ce e de împlinit.
Există încă un aspect al rugăciunii împletite cu viaţa. Acesta reprezintă chiar integrarea rugăciunii în însăşi viaţa noastră. În fiecare moment ne confruntăm cu situaţii greu de depăşit. Numai de-am chema rugăciunea să poarte aceste greutăţi, am afla, cu fiecare zi şi oră care trece, mai multe posibilităţi decât ne-am imaginat vreodată să facem ca rugăciunea să devină şi să rămână neclintită.

 

Vocaţia omenească

Ne amintim oare că vocaţia noastră umană transcede toate atributele omeneşti? Nu suntem oare chemaţi să fim mădulare vii ale Trupului lui Hristos şi să fim într-un fel atât în comunitate, cât şi fiecare în parte, o prelungire în timpul nostru a prezenţei lui Hristos întrupat? Nu suntem chemaţi să ne împărtăşim de firea dumnezeiască? În aceasta constă vocaţia omenească exprimată în forma ei deplină; dincolo de asta este voinţa şi lucrarea lui Dumnezeu. Suntem chemaţi să fim prezenţa Dumnezeului Celui Viu în întreaga lume. Putem oare împlini această lucrare fără ca Dumnezeu să o facă în noi şi prin noi? Cu siguranţă, nu.
Rugăciunea, un mod de a fi altoiţi pe viţa cea dătătoare de viaţă
Cum altfel am putea deveni mădulare vii ale Trupului lui Hristos? Cum am putea primi Duhul Sfânt ca temple în care să sălăşluiască fără a fi mistuiţi de focul dumnezeiesc? Cum am putea deveni cu adevărat părtaşi ai dumnezeieştii firi? Şi cum noi, păcătoşi fiind, am putea săvârşi lucrarea milosteniei, a dragostei divine, pe care suntem chemaţi să le împlinim?

 

„Binecuvântează-mă, Doamne!”

Rugăciunea constituie nu doar un motiv de a înainta sau o chemare spre desăvârşire, ci şi un mod de a fi altoiţi pe viţa cea dătătoare de viaţă.
Un fapt trebuie să ne atingă dintru bun început. Dacă nu dorim ca rugăciunea şi viaţa noastră să fie despărţite şi ca rugăciunea să dispară treptat, zdrobită de nevoile vieţii grele şi crude, de strădania stăpânitorului acestei lumi, trebuie să împletim rugăciunea cu tot ceea ce înseamnă viaţa noastră, să o aruncăm precum drojdia în acel aluat ce reprezintă viaţa noastră în ansamblul ei.
De ne-am trezi dimineaţa şi am sta înaintea Domnului spunând: „Binecuvântează-mă, Doamne, şi binecuvântează zorii acestei zile”, de am realiza numai că începem o nouă zi a creaţiei, aşa cum nu a existat alta înainte, răsăritul unei zile ca o comoară neexplorată şi infinită. De am realiza doar sub binecuvântarea lui Dumnezeu că ne avântăm în această nouă zi pentru a împlini menirea noastră de creştini, purtând în minte toată puterea şi slava cuvântului „creştin”, cu ce respect, seriozitate şi bucurie, cu ce speranţă şi duioşie am trăi dezvăluirea fiecărui ceas din zi. Cu fiecare oră care trece am primi totul ca un dar al lui Dumnezeu. Am primi fiecare moment al vieţii ca venind din mâna lui Dumnezeu.

(Traducere şi adaptare de E. Palade după Metropolitan Anthony of Sourozh, Sermons. Prayer and Life, sursa: www.ziarullumina.ro)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Efortul personal în rugăciune.

Comentarii