În mod concret, cuvântul magie are două valenţe, şi anume: 1. totalitatea procedeelor, formulelor, gesturilor etc. prin care ar putea fi invocate anumite forţe supranaturale spre a produce miracole şi 2. (în sens figurat) puterea irezistibilă de atracţie, de fascinare; farmec sau încântare (cfr. DEX). Întrebarea este în ce măsură creştinismul poate fi „magie” în cel de-al doilea înţeles. Iar această interogaţie o propun ţinând cont aici şi de o realitate, pe care personal o consider „bolnăvicioasă” şi pe care o rezum în paragraful ce urmează.

 

Privirea creştinismului drept magie

Nu de puţine ori mi-a fost dat să aud despre o preocupare hiperbolică a unora, în opinia cărora rugăciunea nu este primită dacă nu au în faţa lor „3 lumânări aprinse”, „o candelă” sau „tămâie” sau că, dacă nu se duc la preot cu „untdelemn, tămâie, faină şi vin”, rugăciunea nu este „eficientă”. Aici aş mai adăuga doar o ultimă acţiune a credinciosului „zelos”: „trebuie să mă duc la şapte biserici, să pun şapte lumânări, să iau tot atâtea binecuvântări şi totul va fi acasă bine”.
În opinia mea, şi nu cred că trebuie să devină acum literă de lege pentru toţi, toate aceste manifestări sunt total opuse cu ceea ce înseamnă în genere creştinismul. Este mai degrabă o privire a creştinismului drept magie, drept invocare a unei forţe pentru producerea unor miracole şi nicidecum, împărtăşire de Hristos. Cât priveşte pe slujitorii Bisericii, care îndeamnă la asemenea atitudini şi la asemenea practici „liturgice” cu „numere” magice, cu toată stima, responsabilitatea şi respectul, le precizez că sunt departe de ceea ce predică creştinismul, punând accent numai pe materie şi nu pe transfigurarea ei.

 

Eficienţa rugăciunii nu stă în cele exterioare

Creştinismul nu şi-a propus niciodată să-l invoce pe Dumnezeu pentru producerea de miracole, de efecte absolut spectaculoase care ar putea înfricoşa pe ceilalţi şi i-ar subjuga. Creştinismul a venit permanent prin jertfă, urmând Modelul suprem, pe Hristos-Domnul, iar istoria sa dovedeşte din plin această realitate. Mucenicii, mărturisitori ai lui Hristos atât pe pământ cât şi în cer, nu au cerut în faţa persecutorilor şi a persecuţiilor lor fapte miraculoase, ci putere din partea lui Dumnezeu de-a îndura suferinţele fizice, iertarea păcatelor celor care îi chinuiau şi chemarea lor spre dreaptă credinţă. Credeţi că nu s-au putut ruga pentru că nu aveau în faţă „3 lumânări aprinse”, „o candelă” şi „tămâie”? Sau că rugăciunea lor nu a fost eficientă?
Eficienţa rugăciunii nu stă în cele exterioare, ci în predispoziţia ta pentru cele interioare, pentru chemarea şi invocarea numelui lui Dumnezeu în inima ta. Sfinţii niptici nu au înşiruit zeci de mii de cuvinte, în care să îşi arate neputinţele şi păcatele lor, ci din contră prin cea mai scurtă rugăciune au deschis cheile Împărăţiei: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă! Cred că aceste „elemente de decor” ajută în felul lor, îl cheamă pe om spre rugăciune şi îi oferă climatul necesar, însă ce este şi mai important este să nu le transformăm în obiecte de tip „tabu”. Creştinul trebuie să înţeleagă că rugăciunea nu este magie, nu este „joacă” cu cele sfinte sau o înşiruie de cuvinte spuse doar cu buzele, ci este în primul rând un „dialog”, aşadar o comunicare între eu şi El, între El şi mine, care îşi găseşte eficienţa în cât de mult sunt implicat să păstrez acest dialog.

 

Drumul creştinismului nu este drumul singurătăţii

Cred că modelul Maria Egipteanca, despre care ne va aduce aminte atât de pregnant această perioadă a Triodului, este unul excepţional: desfrânata care s-a ridicat de pe drumul deşertăciunii, a poposit în pustia inimii şi a Egiptului şi s-a urcat apoi la înălţimile cerului. Nu cred că în pustie Maria Egipteanca căuta să meargă la şapte biserici pentru a primi tot atâtea binecuvântări, de vreme ce într-o singură Biserică îl găsea pe Hristos. Ce dorea ea era doar Persoana lui Hristos!
Însă creştinismul are farmecul său, iar magia sa este în fond miracolul parcurgerii unui drum împreună cu Hristos, a unui drum în care nu merg de unul singur, ci alături de Hristos. Drumul creştinismului nu este drumul singurătăţii, ci un drum pe care permanent mergem alături de sfinţi. Mergem pe drumul creştinismului împreună cu Maica Domnului, cu marii teologi ai Bisericii, cu mucenicii şi muceniţele mărturisitoare ale Mielului care s-a jertfit pentru noi, împreună cu pustnicii şi pustnice, împreună cu marii păcătoşi care prin pocăinţă au păşit în Raiul cel ceresc.
Creştinismul nu reprezintă o formulă magică sau un procedeu, ci un nou stil de viaţă la care ne-a chemat însuşi Dumnezeu.

 

(Alexandru PRELIPCEAN)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Creştinismul ca magie.

Comentarii