Sfântul Marcu trece apoi la o tâlcuire şi mai subtilă a rugăciunii, pentru că ajunge la concluzia că aceasta reprezintă un mic rezumat al dogmei hristologice. „Dar cineva ar putea privi însăşi aceste cuvinte dumnezeieşti ale rugăciunii acesteia şi ca înfăţişând sub ele dogma noastră ortodoxă despre Iisus Hristos şi respingând toată erezia rău-cugetătorilor. Căci, prin «Doamne», care indică firea dumnezeiască, sunt dezavuaţi cei care gândesc că Iisus este un simplu om; prin «Iisuse», care indică umanitatea, sunt daţi corbilor cei care-L socotesc că e numai Dumnezeu şi că a venit om doar prin imaginaţie; «Hristoase», care conţine în sine cele două firi, îi face să înceteze pe cei care, deşi cred că este amândouă, sunt de părere că El constituie două ipostasuri despărţite între ele; iar «Fiul lui Dumnezeu» închide gura celor ce cutează să introducă, în sens invers, o contopire a firilor, proclamând firea dumnezeiască, şi plecând de aici, şi pe cea omenească, necontopită după unire. Astfel încât aceste patru rostiri sunt ca nişte cuvinte ale lui Dumnezeu şi săbii duhovniceşti care desfiinţează două perechi de erezii opuse, rele diametral opuse, dar care cinstesc deopotrivă lipsa de evlavie” („Filocalice uitate”, p. 182). Iată cum Sfântul Marcu al Efesului reuşeşte să identifice în Rugăciunea minţii criticarea vădită a celor patru erezii principale din primele veacuri: arianismul, dochetismul, nestorianismul şi monofizitismul.

 

Începătorii şi împlinitorii iubirii

„Pentru cei prunci în Hristos şi nedesăvârşiţi în virtute s-a predat adaosul foarte potrivit «miluieşte-mă», care îi arată pe aceştia cunoscându-şi măsurile proprii şi având nevoie de multă milă de la Dumnezeu, imitând poate pe orbul acela care, dorind să vadă, striga către Iisus, Care trecea pe lângă el: «Iisuse, miluieşte-mă!» (Mc. 10, 47). Alţii însă, făcând ceva încă şi mai iubitor, aduc rostirea la plural şi proferează rugăciunea astfel: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi», ştiind, pe de o parte, că iubirea e plinirea Legii şi a Proorocilor - ca una ce conţine şi recapitulează în sine toată porunca şi făptuirea duhovnicească -, iar pe de altă parte, aducându-I în chip iubitor şi pe fraţi în comuniunea rugăciunii (…)” („Scrieri filocalice uitate, p. 183) Ştim că rugăciunea se face atât individual, cât şi comunitar, dar trebuie remarcat că orice rugăciune, fie ea şi personală, nu poate să nu conţină şi o parte pentru fraţii noştri aflaţi în necazuri. De aceea, chiar şi Rugăciunea inimii îşi dezvăluie astfel partea sa comunitară, deschisă către iubirea aproapelui. Sfântul Marcu al Efesului a rezumat în câteva pagini înţelesurile Rugăciunii inimii, dar cel mai frumos dintre toate rămâne cel al comuniunii, fără de care orice rugăciune riscă să devină seacă. Chiar şi atunci când ne rugăm pentru izbăvirea de propriile păcate, rugăciunea capătă un caracter comunitar. Oare nu păcatele împotriva aproapelui sunt cele mai grave? Nici o patimă nu ne afectează doar pe noi, ci şi pe cei din jur, mai ales dacă trăim în lume. Prin urmare, orice rugăciune care ne umple de har are un efect pozitiv asupra întregii lumi… Chiar şi una scurtă, precum cea a inimii.
 

(Adrian AGACHI)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Rugăciunea inimii - rezumarea hristologiei.

Comentarii