Virtuţile

Virtuţile sunt patrimoniul moral al omului. Ele îl ajută să se comporte bine în orice circumstanţă, adică să-l facă bun în sensul cel mai adevărat şi complet.
Nici un om nu se naşte bun sau rău, după cum nu se naşte medic sau manufacturier, dar de la natură primeşte capacitatea să devină. Avem îndatorirea să devenim virtuoşi adică buni şi în sens real, aceasta trebuie să fie o preocupare a tuturor pentru că toţi trebuie să caute să se înnobileze din punct de vedere moral. Nu există altă posibilitate: ori devenim mai buni ori mai răi Aceasta însemnează că omul ori dobândeşte virtuţile ori se abandonează influenţei viciilor.

 

Omul poate să aleagă

Omul se găseşte în faţa unei răscruci: nu poate să nu aleagă. Dacă alege binele, se îmbunătăţeşte; în caz contrariu se înrăieşte. De exemplu, cel care îşi propune să fie măsurat la mâncare astăzi, mâine, etc., devine sobru şi liber de atracţiile mâncării. Dimpotrivă, cel care este nestăpânit, astăzi, mâine, etc., devine vicios şi sclavul impulsurilor momentului.
Omul virtuos este o persoană cu adevărat liberă. Fumătorul înrăit este subjugat de fum, băutorul nu este o persoană capabilă să aleagă în materie de băuturi alcoolice, drogatul este o persoană înlănţuită. Toţi sunt exemple de sclavie.
Dobândirea virtuţilor este unicul drum pentru a fi cu adevărat liberi, maturi, stăpâni ai propriilor acţiuni. Se înţelege astfel importanţa vitală a poruncii lui Isus: "Fiţi desăvârşiţi precum desăvârşit este Tatăl vostru cel din ceruri"(Mt.5,48). Aceasta însemnează: să fiţi virtuoşi, adică buni, să fiţi împlinitori ai binelui imitând pe Tatăl vostru din ceruri.

Ce este virtutea?
Virtutea este o obişnuinţă bună care-l face pe om capabil să împlinească binele în mod uşor şi meritoriu.

 

Cum se împart virtuţile?

Distincţia fundamentală este aceea între virtuţi dobândite, adică dobândite prin efortul nostru prin repetarea faptelor bune, şi virtuţi infuze (înnăscute), adică primite în dar de la Dumnezeu împreună cu harul sfinţitor.

 

Care sunt principalele virtuţi dobândite?

Virtuţile dobândite, numite şi virtuţi morale, se grupează în jurul a patru virtuţi fundamentale, zise cardinale, care sunt prudenţa, dreptatea, tăria şi temperanţa (cumpătarea).

 

Ce este prudenţa?

Prudenţa este acea virtute care ne dispune să înţelegem în orice împrejurare ceea ce este drept să facem.

Ce este dreptatea?
Dreptatea este hotărârea fermă de a da fiecăruia ceea ce i se cuvine.
Ce este tăria?
Tăria este consecvenţa în a urma binele şi capacitatea de a depăşi obstacolele care i se opun.
E posibil să facem binele fără virtuţi?
Fără virtuţi omul poate să împlinească unele acţiuni bune, dacă vrea, dar de cele mai multe ori o poate face doar cu oboseală şi efort, de aceea nu poate fi constant în bine.
Care sunt principalele virtuţi infuze?
Principalele virtuţi infuze sunt credinţa, speranţa şi dragostea, care-şi iau numele de virtuţi teologale pentru că se referă direct la Dumnezeu.

Ce înseamnă speranţa?

Speranţa este acea virtute teologală datorită căreia dorim şi aşteptăm viaţa veşnică pe care Dumnezeu ne-a promis-o, şi ajutoarele necesare pentru a o obţine.
Pe ce anume se fundamentează speranţa noastră?
Speranţa noastră se fondează pe milostivirea lui Dumnezeu şi pe meritele lui Iisus Hristos, Mântuitorul Nostru.
Ce este caritatea?
Caritatea este acea virtute teologală prin care îl iubim pe Dumnezeu mai mult decât orice altceva, El fiind Bunătate infinită care ne cheamă să participăm la propria sa viaţă prin intermediul harului şi să iubim pe aproapele ca pe noi înşine pentru dragostea lui Dumnezeu.
În ce măsură trebuie sa-L iubim pe Dumnezeu?
Trebuie să-L iubim pe Dumnezeu din toată inima, din tot sufletul şi cu toată puterea, adică iubirea noastră faţă de El trebuie să fie nemăsurată.
Există un grad minim al carităţii?
Caritatea pretinde ca sarcină minimă să fim dispuşi a renunţa la orice bine creat pentru a nu ofensa pe Dumnezeu cu păcatul mortal.
Caritatea poate să ajungă la perfecţiune în viaţa aceasta?
Se spune că în această viaţă caritatea este perfectă atunci când sunt excluse nu numai păcatele mortale, ci şi tot ceea ce ne poate împiedica să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima.

Care sunt fericirile evanghelice?

Fericirile evanghelice proclamate de Iisus în discursul de pe munte (Mr.5,3-10) sunt:
Fericiţi cei săraci cu spiritul că a lor este împărăţia cerurilor;
Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia;
Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul;
Fericiţi, cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate că aceia se vor sătura;
Fericiţi cei milostivi, că aceia milă vor afla;
Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu;
Fericiţi făcătorii de pace că aceia fii ai lui Dumnezeu se vor chema;
Fericiţi cei asupriţi pentru dreptate, că a acelora este împărăţia cerurilor;
Fericiţi sunteţi când vă vor batjocori şi vă vor prigoni şi minţind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, pentru mine;
Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri.

La cine se extinde virtutea carităţii?
Virtutea carităţii se îndreaptă mai întâi asupra lui Dumnezeu, dar apoi se extinde şi la noi înşine şi la aproapele nostru, adică la toţi oamenii în mod nediferenţiat cât şi la îngerii din cer.
Trebuie să-i iubim şi pe duşmani?
Trebuie să-i iubim chiar şi pe duşmani pentru că Dumnezeu ii iubeşte şi doreşte să fie mântuiţi. De aici rezultă necesar ca atitudine minimă să nu-i excludem de la acele semne ale bunei educaţii, pe care o arătăm în general tuturor oamenilor. (pr. Ioan Mitrofan, sursa: www.profamilia.ro )

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Întrebări şi răspunsuri din morală.

Comentarii