„Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem. Căci pentru aceasta a murit şi a înviat Hristos, ca să stăpânească şi peste morţi şi peste vii. Dar tu, de ce judeci pe fratele tău? Sau şi tu, de ce dispreţuieşti pe fratele tău? Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea judecăţii lui Dumnezeu. Căci scris este: «Viu sunt Eu! - zice Domnul - Tot genunchiul să Mi se plece şi toată limba să dea slavă lui Dumnezeu». Deci, dar, fiecare din voi va da seama despre sine lui Dumnezeu. Deci, să nu ne mai judecăm unii pe alţii, ci, mai degrabă, judecaţi aceasta: Să nu daţi fratelui prilej de poticnire sau de sminteală. Ştiu şi sunt încredinţat în Domnul Iisus că nimic nu este întinat prin sine, decât numai pentru cel care gândeşte că e ceva în tinat; pentru acela întinat este. Dar dacă, pentru mâncare, fratele tău se mâhneşte, nu mai umbli potrivit iubirii. Nu pierde, cu mâncarea ta, pe acela pentru care a murit Hristos. Nu lăsaţi ca bunul vostru să fie defăimat. Căci împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate, şi pace, şi bucurie în Duhul Sfânt. Iar cel ce slujeşte lui Hristos, în aceasta este plăcut lui Dumnezeu şi cinstit de oameni. Drept aceea, să urmărim cele ale păcii şi cele ale zidirii unuia de către altul.“ (Romani 14, 8-19)

 

Iubirea, graniţa între rai şi iad

Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să nu dăm semenilor noştri prilej de poticnire. Spunem de multe ori: nu contează ce zice lumea, eu fac ce vreau. Înainte de a fi personală, fapta noastră este comunitară, ea afectează relaţii cu cei din jurul nostru. Creştinismul spune că este important şi ce zice lumea, trebuie să fim atenţi şi la ce crede vecinul despre mine. De ce? Pentru că fiecare creştin este un purtător de Hristos, el Îl reprezintă şi Îl prezintă lumii pe Mântuitorul Hristos. Gestul creştinului este interpretat ca fiind gestul „omului lui Dumnezeu“. În perspectiva mânturii, cel de lângă mine este mai important decât mine. Sfântul Diadoh al Foticeii spunea că Dumnezeu l-a iubit prin oameni. Pornind de la acest cuvânt, nu trebuie să aşteptăm să primim această iubire, căci avem puterea să fim mâinile prin care Dumnezeu iubeşte. Iar primul pas în iubirea faţă de oameni îl zugrăveşte apostolul de astăzi: să nu dăm semenilor noştri prilej de sminteală. Dacă nu ne putem pune viaţa pentru ei, măcar să îi acceptăm şi să-i respectăm. Desigur, iubirea creştină nu este sinonimă cu toleranţa. Iubind un păcătos nu tolerezi păcatul, ci doreşti întoarcerea, curăţirea şi înălţarea respectivului. Sfântul Vasile cel Mare spunea: Dumnezeu nu se uită la fapte, ci la dragostea cu care sunt făcute. Nu este nimic mult când oamenii iubesc puţin, aşa cum nu este puţin când oamenii iubesc mult. În lumina acestui cuvânt patristic, putem continua şi spune că atunci când iubeşti, multa dăruire ţi se pare a fi puţin, pe când, atunci când nu iubeşti, puţina renunţare ţi se pare că are multă greutate. Creştinismul vorbeşte mult despre iubire pentru că acest sentiment devine şi graniţa între rai şi iad. Depinde ce iubeşti. Acest sentiment, care este la îndemâna fiecăruia, este foarte greu de administrat. Apostolul de astăzi este un fragment din Sfânta Scriptură care încearcă să facă roditoare iubirea noastră, dar Biserica ne oferă multe exemple, moduri de a iubi oamenii, iubindu-L pe Dumnezeu, şi de a-L iubi pe Dumnezeu, iubind oamenii.
 

(Ciprian Olinici, sursa: www.ziarullumina.ro)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Avem puterea să fim mâinile prin care Dumnezeu iubeşte.

Comentarii