Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
...Trebuie să te linişteşti. Nu mai lua peste măsură asupra ta grijile lumii acesteia, ci păzeşte-ţi pacea şi vieţuieşte cu Dumnezeu. Să le lăsăm pe toate în grija Domnului.
- Cum trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu?
- Lui Dumnezeu trebuie să ne rugăm precum părintele Ioan din Kronstadt. El citea rugăciunile cu luare aminte, iar la unele cuvinte simţea cum inima i se încălzea şi în suflet i se revărsa pace şi bucurie, iar apoi se ruga cu simţire. Cuvintele rugăciunii trebuie rostite având credinţa că Domnul vă priveşte şi vă ascultă. Iar dacă în timpul rugăciunii se iveşte ceva în inimă, "prindeţi-l", şi vă ţineţi de rugăciune – "staţi" în ea.
- Care este cel mai de seamă lucru în viaţa duhovnicească?
- Cel mai însemnat lucru este, cred, paza păcii inimii. Să nu vă tulburaţi sub nici un chip. În inimă trebuie să domnească pacea, liniştea, tăcerea, liniştirea. Vălmăşagul gândurilor este starea duhurilor căzute (dracii, duhurile care au căzut de la Dumnezeu). Mintea noastră, dar, se cere să fie adunată, unită, atentă. Numai în mintea unită se poate sălăşlui Dumnezeu Cel Unul.
Dacă simţim o dispoziţie prielnică, putem întrerupe tăcerea inimii prin rostirea rugăciunii lui Iisus. La începuturi, ea suna aşa: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, pentru Născătoarea de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine! Cu timpul, monahii au scurtat-o, şi astăzi ea sună astfel: Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine! Dacă putem, să rostim rugăciunea lui Iisus cu simţire. Dacă însă nu putem, să încercăm să cădem cu inima la Domnul aşa cum ştim şi ne-am deprins, să ne mulţumim cu tăcere înaintea lui. Dacă nu avem duhovnici iscusiţi care să ne călăuzească, este primejdios să te sileşti să rosteşti rugăciunea lăuntrică.
- Cuvioşia voastră cum aţi deprins rugăciunea inimii?
- Eram încă frate, foarte tânăr, când am început. Părintele Ambrosie mi-a spus: Orice faci, să rosteşti neîntrerupt în lăuntrul tău: Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine! Eram copil şi făceam ascultare de părintele din toată inima. Îi mărturiseam în fiecare zi părintelui meu duhovnic cele ce se întâmplau în lăuntru-mi, în suflet, iar el mă povăţuia ce să fac. După o vreme, am început să simt cum o dată cu aerul pe care-l respiram "intra" şi rugăciunea în inimă. Cu timpul, rugăciunea a început să se săvârşească singură în inimă.
Alături de paza liniştii inimii, deprindeţi-vă şi cu chipul în care şedeţi înaintea lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă: să ai neîncetat în minte că Domnul ne priveşte. Pe El trebuie să-L avem în cuget când ne trezim, când ne culcăm, la muncă, la masă sau când ne plimbăm. Domnul este pretutindeni şi în toate.
Din umbrarul sub care ne aflam, ni se înfăţişa o privelişte minunată. Părintele Tadei ridică mâna în direcţia câmpiei şi a muntelui, zicând:
Domnul este puterea care sprijină viaţa întregii făpturi, care pune rânduială în univers, care dă frumuseţe făpturii zidite, se îngrijeşte de toate şi petrece în inima omului. Împăratul Slavei (părintele T. îl numeşte cel mai adesea pe Domnul cu acest nume) petrece în făpturile Sale şi în fiii Săi.
Omul va afla Împărăţia lui Dumnezeu în sine. "Pogoară în inima ta şi vei afla acolo scara pe care să urci la Împărăţia lui Dumnezeu," ne povăţuieşte Cuviosul Isaac Sirul. Sfânta Scriptură învaţă că Împărăţia lui Dumnezeu este "dreptate şi pace şi bucurie întru Duhul Sfânt." (Romani 14:17). Pasul cel dintâi către părtăşia cu Dumnezeu este deplina încredinţare de sine în mâinile lui Dumnezeu. Apoi, Dumnezeu este Cela ce lucrează, şi nu omul. Părtăşia cu Dumnezeu înseamnă: Dumnezeu să se sălăşluiască în noi, El să lucreze în noi; cu El să se înveşmânteze sufletul nostru şi El să ne călăuzească cugetul, voia şi simţirile. Atunci, noi suntem, de bună voie, armă în mâinile Sale – El ne va mişca gândurile, dorinţele, simţămintele, în cuvintele şi lucrarea noastră.
- Cum se păzeşte de mândrie omul care a ajuns la o treaptă duhovnicească înaltă?
- Dar acest lucru nu este ceva deosebit. Părtăşia cu Dumnezeu este o stare firească a sufletului. Omul este făcut pentru o astfel de viaţă. Păcatul l-a îndepărtat pe om de această viaţă şi de aceea el trebuie să o recâştige. În fapt, noi ne ostenim să ajungem la o stare firească, sănătoasă.
Nu trebuie propovăduit cu mintea, ci cu inima. Numai ceea ce vine din inimă atinge inima celuilalt. Să nu atacaţi niciodată, nu fiţi potrivnici nimănui. Dacă cel ce propovăduieşte vrea să-i ferească pe oameni de vreun rău, să o facă cu blândeţe, smerenie şi mare frică de Dumnezeu.
Suferim pentru că gândurile şi dorinţele noastre sunt rele. Noi înşine ni le-am pricinuit, căci poporul nostru nu are pocăinţă. Nu au pocăinţă nici cei credincioşi, ca să nu mai vorbim de cei necredincioşi. Cincizeci de ani de comunism au făcut mult rău, mai mult decât în 500 de ani de robie sub turci. Atât de mult a îndepărtat răul acesta pe popor de Dumnezeu, omule! Şi tocmai aceste gânduri şi dorinţe rele au nimicit înţelegerea şi pacea, pur şi simplu le-au năruit şi au dat roade rele şi grele. Noi înşine suntem vinovaţi pentru toate acestea. Culegem roadele gândurilor şi dorinţelor noastre...
Pocăinţa trebuie înnoită. Aceasta înseamnă nu numai spovedanie la duhovnic, deşi este nevoie şi de ea pentru slobozirea omului de gândurile rele, ci pocăinţa înseamnă întoarcere către Binele desăvârşit. Aşadar, întoarcere către Dumnezeu, căci Binele desăvârşit este Dumnezeu. Trebuie să ne întoarcem cu inima spre Dumnezeu şi să cerem pace de la Domnul, să ne dea putere să fim buni.
(Stareţul Tadei de la Mănăstirea Vitovniţa: „Cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este şi viaţa”, Traducere din limba sârbă de Valentin-Petre Lică - Sursa: www.predania.ro)
