Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Aceştia aveau chilii tăinuite pe văi neumblate, iar obcina munţilor a format din totdeauna poteca de legătură cu mănăstirile din împrejurimi şi cu alţi munţi. Dintre sihastrii cei mai râvnitori, care s-au nevoit în munţii Sihlei, unii au ajuns la treapta desăvârşirii, cum a fost spre exemplu "Sfânta Teodora" (sec. XVII-XVIII).
Vindecarea
La Sihla, se păstrează şi azi în bună stare "Peştera Sfintei", fântâna, chilia şi "Biserica dintr-un brad", locul unde se ruga Cuvioasa. La ora prânzului, ne aflam pe o bancă în curtea bisericii dintr-un brad, situată cam la 45 m deasupra schitului. Era ora când din schit ieşeau credincioşii de la Sfânta Liturghie. Cei mai mulţi urcau către Peştera Sfintei Teodora, ceva mai sus de locul unde ne aflam noi. Printre aceştia am văzut o veche cunoştinţă, un călugăr de la mănăstirea Neamţ, însoţit de un pustnic. Văzându-ne, s-au oprit să se odihnească şi astfel am intrat în vorbă cu amândoi. Pustnicul era ceva mai circumspect. Numai datorită călugărului am putut afla de la el, despre cele ce vreau să vă vorbesc.
Din povestirile sale am aflat că mai înainte de a deveni sihastru suferise de o boală gravă, care sigur l-ar fi condus la deces (nu a vrut s-o numească). Ştiind că în curând va muri, a făcut o promisiune înaintea lui Dumnezeu, că dacă îl vindecă, se va face călugăr şi-i va sluji toata viaţa. La scurt timp după această promisiune, mergând spre mănăstirea Agapia, pe obcina munţilor, l-a întâmpinat un sihastru bătrân. Contrar obiceiului, acesta l-a invitat în tăinuita sa chilie. Acolo a rămas patruzeci de zile, timp în care s-a făcut sănătos, în urma unui tratament duhovnicesc-naturist, impus şi supravegheat de către bătrânul sihastru. După vindecare, a rămas ucenicul bătrânului, care timp de zece ani l-a învăţat rânduiala şi nevoinţele vieţii sihăstreşti.
Mai înainte însă de a ne relata cum a fost vindecat, ne-a spus că pentru a putea înţelege mecanismul vindecării duhovniceşti, se impun câteva explicaţii cu privire la suflet.
Păcatul este în noi
A început prin a ne spune că orice boală este o consecinţă a păcatelor. Aceasta a spus-o şi Mântuitorul slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda: "Iată că te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti ca să nu-ţi fie ţie şi mai rău". Cauza păcatelor nu este trupul, ci sufletul. Trupul este instrumentul sufletului, organul sau de manifestare şi colaboratorul său; este subordonat sufletului şi condiţionat de către acesta. Manifestările bune sau rele sunt exteriorizări ale sufletului. Deci nu părţile trupului sunt cauza păcatului, ci cel ce se slujeşte rău de ele. De aici şi toată dezordinea din lume. Iisus Hristos zicea limpede că dinlăuntru, din sufletul omului, ies toate cugetele cele rele, desfrânările, hoţiile, uciderile, adulterul, lăcomiile, vicleniile, pizma, înşelăciunea, trufia etc., etc.
În zadar am căuta păcatul în afară de noi. El este o corupere a raţiunii şi a sufletului.
Realitatea concretă noi nu o simţim cu trupul decât ca intermediar. Stările ce se produc în trup sunt simţite de suflet. Sufletul fiind indisolubil legat de trup îi resimte toate durerile, dar şi plăcerile acestuia. Tocmai această împărtăşire a sufletului cu toate necazurile şi dificultăţile trupului îi oferă acestuia perspectiva iertării. Prin trupul bătut, lovit, zdrobit şi îmbolnăvit, sufletul obţine iertarea. Procesul intim ce se petrece pe scena lăuntricului, în această interferenţă a divinului cu umanul, este o trăire personală. Cunoaşterea deplină a adâncurilor sufleteşti aparţine numai lui Dumnezeu, care judecă şi decide. Pentru aceasta stau la mijloc necazurile de tot felul, suferinţele de tot felul şi lacrimile. Există suferinţe repartizate şi în folosul altora. În folosul celor dragi, pe care îi iubim mult şi care nu şi-au curăţit păcatele prin mărturisire. Un viu, spre exemplu, care se roagă insistent pentru un mort foarte iubit, participă la curăţirea sufletului aceluia prin diverse suferinţe repartizate lui. Tot aşa, un copil nevinovat suferă pentru părinţii iubiţi, pentru bunicii iubiţi, care nu şi-au curăţit sufletul de păcate. La rândul lor, aceştia suferă pentru suferinţa copilului.
Scoaterea sufletului de sub povara păcatelor
Cunoscând acum cauzele îmbolnăvirii trupului, este necesar mai întâi să ne ocupăm de suflet, autorul moral al tuturor păcatelor şi numai după aceea să ne ocupăm şi de trupul bolnav. Trebuie neapărat să scoatem sufletul de sub povara păcatelor ca să putem oferi trupului o şansă sigură de vindecare. Scoaterea sufletului de sub povara păcatelor nu se poate face altfel decât printr-o mărturisire sinceră şi completă la un preot duhovnic. Numai acestora li s-au dat puterea de a ierta şi a dezlega păcatele, de însuşi Mântuitorul.
Aşa s-a petrecut şi cu mine, a continuat să ne povestească sihastrul. Ajuns în chilia pustnicului, acesta mi-a dat trei zile de gândire în care timp să-mi notez toate păcatele, începând cu cele din copilărie şi până la acea vreme. Între timp, mi-a spus să mă strecor pe obcină, la târg, şi să cumpăr tărâţe de grâu, zahăr, lămâi şi un sac cu seminţe de bostan. După cele trei zile, m-am mărturisit şi m-a dezlegat de toate păcatele.
Rătăcirea noastră, pierderea de sine
A urmat apoi tratamentul trupesc. Timp de patruzeci de zile am băut, în loc de apă, numai borş de tărâţe de grâu crud şi mereu împrospătat, pregătit după următoarea reţetă: la doi litri de borş se adaugă doi litri de apă, 400 g zahăr şi o lămâie. În loc de mâncare, am consumat numai sâmburi de bostan, câte doi pumni dubli pe zi. Sâmburii foarte puţin prăjiţi, mai mult uscaţi şi fără sare. După vreo zece zile de tratament, au început să-mi apară pe tot trupul bube şi transpiraţie greu mirositoare. Aceasta a durat cam douăzeci de zile. Când s-au împlinit cele patruzeci de zile, m-am simţit vindecat. A urmat iarăşi o mărturisire, numai pentru acest interval de timp, şi anume pentru păcate interne, comise numai cu gândul, direct în suflet, căci spunea bătrânul pustnic că exigenţa lui Dumnezeu împotriva păcatelor merge până la neprihănirea gândurilor. După aceasta mărturisire, m-a împărtăşit şi iată că de atunci au trecut aproape treizeci de ani.
Există deci o compensaţie regulată între păcatul semănat cu voie şi necazul secerat fără voie. Dar fiindcă Dumnezeu a rânduit o vreme oarecare între semănat şi seceriş, nu credem în răsplată. Rătăcirea noastră constă tocmai în pierderea din vedere a acestui centru lăuntric: sinea noastră, persoana noastră, eul nostru, adică sufletul acela care ia toate deciziile. De aici - bolile, necazurile şi toată dezordinea din lume.
