Tradiţii în prag de sărbători

1. Deschiderea mormintelor - 22 decembrie

Credinţa întoarcerii spiritelor morţilor în ajunul marilor sărbători de peste an (Crăciun, Măcinici, Sângiorz, Sânziene, Sâmedru), pentru a se întâlni şi a petrece cu cei vii, este atestată şi astăzi prin diferite acte rituale şi practici magice în unele aşezări româneşti, în aceste zile, adesea numite Mosi sau Sâmbete ale morţilor, sufletele inofensive sînt întâmpinate cu mese întinse în casă (Masa de Ajun, în Moldova şi Bucovina) sau în bătătură (Focurile de Joimari, în Muntenia), li se confecţionează toiege care sînt înfipte în morminte (Oltenia de Vest), să se sprijine cît călătoresc pe Pământ, li se purifică sălaşul prin tămâierea mormintelor şi li se împart ofrande bogate. Cu acest prilej, li se solicită ajutorul pentru rezolvarea unor probleme presante: căsătoria fetelor, sporirea roadelor, prosperitatea turmelor, sănătatea oamenilor, pedepsirea duşmanilor etc. Dar, la date şi momente bine precizate (la miezul nopţii de Revelion, la Sângiorz, Rusalii, Sântândrei) spiritele morţilor erau obligate prin diferite mijloace (încurcatul cailor, Jocul Căluşarilor, zgomote produse de bice, tălăngi, fiare vechi, strigate, pomeni etc.) să se întoarcă la locuinţele lor subpământene.

 

2. Colacii de Crăciun  - 23 decembrie

Colacii preparaţi la Crăciun din aluat dospit de femeile "curate", mâncaţi la mesele şi ospeţele rituale, dăruiţi colindătorilor şi, prin pomană, spiritelor morţilor sînt alimente sacre fără de care nu se poate concepe petrecerea sărbătorilor Crăciunului. Ei pot avea forme de cerc, potcoavă şi stea, închipuind Soarele, Luna şi stelele de pe Cer, de păpuşă şi cifra opt (8), care reprezintă trupul antropomorf al divinităţii indo-europene şi creştine, de cerc umplut, fără gaură la mijloc, reprezentând divinitatea neolitică geomorfă, şi de diferite animale şi păsări sacre (taurul, pupăza etc.) în funcţie de forma, denumire şi ornamente, de momentul oferirii, de perioada păstrării şi contextul rito-magic al folosirii. Colacii de Crăciun reprezintă sacrificiul spiritului grâului la Anul Nou şi ocupaţia, vârsta, sexul, statutul social al celui care oferă sau primeşte colaci. Adesea, colacul de Crăciun se păstra până la Măcinici, la pornirea plugului, când se punea în barşa plugului sau în coarnele boilor pentru a fi mâncat de gospodari şi de vitele de muncă sau era "înmormântat" sub brazda plugului (Transilvania, Bucovina, Basarabia, Moldova). Prepararea, urarea şi primirea colacului, ruperea şi utilizarea acestuia sînt momente ceremoniale de adâncă trăire spirituală, încărcate de numeroase practici şi credinţe preistorice.

3. Moş Ajun şi Moş Crăciun 24 decembrie

Zeul Panteonului românesc, celebrat pe 24 decembrie şi ajuns după 365 de zile la vârsta senectuţii şi a morţii, este, conform tradiţiilor româneşti, Moş Ajun, fratele lui Crăciun. Conform tradiţiei, Maica Domnului, fiind cuprinsă de durerile Facerii, cere adăpost lui Moş Ajun. Motivând că este om sărac, o refuză, dar o îndrumă spre fratele sau, mai mare şi mai bogat, Moş Crăciun.

4. Butucul de Crăciun 24/25 decembrie

Butucul de Crăciun, un trunchi de brad tăiat (jertfit) şi ars pe vatră (incinerat) în noaptea de 24/25 decembrie, simbolizând moartea şi renaşterea anuală a divinităţii, este substitutul fitomorf al zeului autohton Crăciun, însă împodobirea bradului de Crăciun la sfârşit de an şi aşteptarea de către copii a "moşului", numit Crăciun numai în sud-estul Europei, care vine încărcat cu daruri multe, este un obicei occidental care a pătruns de sus în jos şi de la oraş, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Împodobirea pomului de Crăciun s-a suprapus deci, peste obiceiul autohton al incinerării arborelui mort, butucului de Crăciun. Obiceiul, astăzi dispărut, a fost atestat la români, aromâni, letoni şi sârbo-croaţi.

5. Crăciunul 25 decembrie

Crăciun este un zeu solar specific teritoriilor locuite de strămoşii autohtoni ai românilor, geto-dacii, identificat cu zeul roman Saturn şi cu zeul iranian Mithra. Mai mult de un mileniu, creştinii au sărbătorit Anul Nou în ziua de Crăciun (25 decembrie) în imediata apropiere a solstiţiului de iarnă: la Roma până în secolul al Xlll-lea, în Franţa până în anul 1564, în Rusia până în vremea ţarului Petru cel Mare, în Ţările Romane până la sfârşitul secolului al XlX-lea.

La români, amintirea acelor vremuri este încă proaspătă de vreme ce în unele sate bănăţene şi transilvănene ziua de 1 ianuarie se numeşte Crăciunul Mic, nu Anul Nou. În spaţiul sud-est-european, Crăciunul a fost o sărbătoare solstiţială, când oamenii celebrau divinitatea solară cu acelaşi nume. Determinativul de "moş" (Crăciun) indică vârsta zeului adorat, care trebuie să moară şi să renască împreună cu timpul calendaristic la Anul Nou. În Calendarul popular, vârsta "sfinţilor" creştini îmbrăcaţi în haine păgâne şi a zeităţilor păgâne îmbrăcate în haine creştine este apreciată prin numărătoarea zilelor începând cu Anul Nou. Obiceiurile de Crăciun, Anul Nou şi Boboteaza formează laolaltă scenariul morţii şi renaşterii divinităţii: sacrificiul ritual al porcului la Ignat (20 decembrie); prepararea alimentelor rituale, în special colacii de Crăciun; abundenţa obiceiurilor şi credinţelor care ilustrau degradarea timpului, dezordinea şi haosul dinaintea Creaţiei; "sfârşitul" Anului Vechi, prin stingerea rituală a luminilor la cumpăna dintre ani, la miezul nopţii de Crăciun sau de Anul Nou; naşterea Anului Nou prin aprinderea luminilor; explozia de bucurie, însoţită de îmbrăţişări şi felicitări, că lumea a fost salvată de la pieire; alungarea spiritelor malefice prin strigăte, pocnituri şi zgomote produse de bice, tulnice, buhaiuri, iluminaţii nocturne, purificarea oamenilor prin stropitul cu apă şi prin scăldatul feciorilor în apa rece a râurilor, curăţirea văzduhului prin alergatul cailor; Colindatul, Pluguşorul, Sorcova, Semănatul, Vasilca etc.