Postul Naşterii Domnului este, în Biserica Ortodoxă, un nou prilej de revitalizare a vieţii duhovniceşti pentru credinciosul practicant.

Primele menţiuni despre practica acestui post provin din secolele IV-V şi aparţin Fericitului Augustin şi episcopului Leon cel Mare al Romei. Nu a existat o uniformitate în privinţa modalităţii de postire, a numărului de zile pentru post şi a datei pentru serbarea Naşterii Domnului.

Biserica Răsăritului a hotărât în sinodul local de la Constantinopole (1166), ca Postul Naşterii Domnului să dureze 40 de zile, începând cu ziua a 15-a a lunii noiembrie.

 

Postul venirii Domnului

În Biserica de rit latin, poartă numele de ,,Jejunium Adventus Domini" (Postul venirii Domnului) şi tine trei săptămâni. Ca modalitate de postire, există mici diferenţe între Răsărit şi Apus, iar în cele două biserici este mai puţin aspru decât Postul Paştelui.

Cele 40 de zile de post constituie o perioadă de pregătire interioară în vederea întâlnirii cu Hristos cel Viu, cu Logosul divin întrupat. Postul mai simbolizează şi noaptea întunecată a Vechiului Testament, în care drepţii se pregăteau să întâmpine pe Mesia-Izbăvitorul. Întruparea lui Mesia cel profeţit de drepţii Vechiului Testament s-a împlinit în persoana lui Iisus Hristos, „fiul Mariei şi al teslarului". Este una din tainele fundamentale ale credinţei creştine (I TIMOTEI 3:16).

Pe baza datelor Noului Testament, Părinţii Patristici au elaborat o veritabilă teologie a Întrupării, normativă pentru creştinătate, teologie pe care au fixat-o în Sinoadele Ecumenice de la Niceea (325), Calcedon (451) si Constantinopole (680-681). Hristologia (învăţătura despre Hristos) şi mariologia (învăţătura despre Maica Domnului) creştină stau în legătură strânsă cu dogma Întrupării.

 

Hristos are două firi, două voinţe şi două energii

În linii mari, Patristica ortodoxă defineşte Întruparea Mântuitorului ca act revelat (supranatural), răscumpărător (sau îndumnezeitor) şi chenotic (ieşire din Sine pentru a le readuce pe toate în Sine, restaurate).

Supranatural, pentru că Hristos Dumnezeu îşi impropriază natura umană printr-un act mai presus de fire, de decizia unui cuplu, de voinţa a doi oameni. El se naşte ca un om dar zămislirea Sa nu ţine de ordinea naturii umane create pentru că originea Sa este transcendentă. Pe de altă parte, intervenţia directă a lui Dumnezeu în istorie, prin Logosul întrupat, este coextensivă planului veşnic de mântuire a creaţiei. Astfel, Întruparea apare şi ca unică modalitate de restaurare a naturii umane, pervertite în urma păcatului originar. Hristos - Dumnezeu, a doua persoană a Sfintei Treimi, îşi asumă în Ipostasul Său (Persoana) firea omenească, din Fecioara Maria. Prin Întrupare, Hristos are două firi, două voinţe şi două energii, dumnezeiască şi omenească, unite în Persoana Sa unică şi veşnică, fără împărţire, despărţire, amestecare sau schimbare.

Cele două firi îşi comunică proprietăţile fără să-şi anuleze identitatea sau distincţiile. Concomitent, Hristos este şi Dumnezeu şi Om. Prin asumarea ei în Persoana Logosului (enipostaziere), firea umană a fost restaurată, transfigurată în ea însăşi, devenind incoruptibilă în faţa păcatului şi a morţii. Pe de altă parte, şi firea dumnezeiască se înnoieşte. Dumnezeu îşi comprimă natura (chenoză) la nivelul omului din dragoste pentru el. Se smereşte şi Se identifică cu noi pentru a fi în comuniune cu noi şi pentru a ne readuce în comuniunea cu El.

 

Jertfa, Învierea, Înălţarea

Întruparea lui Hristos este şi temelia îndumnezeirii. Jertfa, Învierea şi Înălţarea Sa desăvârşesc această realitate, iar roadele ei se însuşesc de credincios în Biserică prin efort ascetic şi Sfintele Taine. Dacă ne propunem ca ţintă asemănarea cu Hristos, trebuie să luăm ca îndreptar poruncile Lui. Căci El se ascunde în poruncile Sale, iar acestea ni-L revelează pe măsură ce le împlinim. Hristos este deplinătatea virtuţilor, iar la virtuţi ajungem pe măsură ce înlăturăm păcatul şi pricinile păcătoase. E un proces anevoios în care şi postul ocupă un rol important.
În esenţă, postul este sinonim cu înfrânarea şi poate fi definit ca o cenzură voluntară a patimilor, a excesului de orice natură. E o mică victorie a libertăţii omului asupra preocupării de sine de care patimile sunt indisolubil legate şi care îi circumscriu în fapt libertatea.

 

Postul nu este un scop în sine

Postul echilibrează energiile trupului, eliminând excesele instinctelor, punându-le în rezonanţă cu energiile sufletului în vederea întâlnirii cu Dumnezeu. Prin el însuşi, postul alimentar nu conduce la un progres duhovnicesc. Reprezintă doar un auxiliar în procesul îndumnezeirii care trebuie susţinut şi de alte mijloace duhovniceşti foarte importante: rugăciunea, Liturghia şi Sfintele Taine, un program de viaţă creştină, studiul Scripturii.

Postul nu trebuie să devină un scop în sine, iar Sfinţii Părinţi recomandă să se facă cu binecuvântarea duhovnicului şi în limitele puterilor fiecăruia pentru a se evita orice sminteală sau exces. Postul spiritualizează actele trupului şi aduce firea omului la o stare de smerenie şi jertfă, aptă pentru a intra în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Între Post şi Întrupare.

Comentarii