Virtutea creştină nu e un privilegiu şi nici o stare de har, ci o chemare: creat după chipul lui Dumnezeu, omul este chemat ca în modul său de viaţă să se asemene cu modelul divin după care a fost creat. Credem în Dumnezeu, ne rugăm, postim, facem fapte ale dragostei etc., nu pentru că ar avea nevoie Dumnezeu de ele, cum cred unii creştini, ci pentru că noi avem nevoie de ele spre a ne împlini chemarea înscrisă de Creator în structura personalităţii noastre. Virtutea creştină este puterea de care te învredniceşti în comuniunea cu Dumnezeu, printr-un mod adecvat de comportare faţă de tine însuşi – faţă de destinul tău în lume –, faţă de semeni şi de Dumnezeu. Virtuţile creştine sunt credinţa, nădejdea şi dragostea.

 

Credinţa este recunoaşterea printr-un act de iubire

Credinţa în Dumnezeu se datorează absenţei fenomenale a lui Dumnezeu din creaţie. Dumnezeu nu se arată omului spre a fi văzut şi pipăit şi nici nu i se impune în mod necesar, prin vreo forţă fizică şi constrângătoare. Dumnezeu are în lume o prezenţă tainică, de ordin spiritual, şi numai o abordare în sens spiritual (şi nu fenomenal) a lumii poate sesiza prezenţa Lui în făpturi. Dumnezeu a lăsat libertăţii omului şansa recunoaşterii sale drept creator şi pronietor (purtător de grijă) al lumii şi numai relaţia stabilită cu El prin liberă acceptare poate crea comuniunea.

Credinţa este tocmai recunoaşterea printr-un act de iubire a faptului că Dumnezeu este creatorul şi pronietorul lumii, recunoaşterea totodată a realităţii revelaţiei sale, precum şi fidelitatea faţă de adevărurile mântuitoare ce ni s-au descoperit.

Nădejdea este virtutea creştină care, fundamentându-se pe credinţă şi dragoste, socoteşte ca prezente cele viitoare şi ca sigure cele promise de Dumnezeu. Prin nădejde, creştinul dă orientare vieţii sale în funcţie de cele crezute.

Dragostea creştină este orientată în egală măsură spre Dumnezeu şi spre aproapele, având drept punct de referinţă nu o realitate exterioară omului, ci iubirea acestuia faţă de el însuşi. Hotarele, calitatea şi perspectiva iubirii creştine sunt arătate de Hristos în cuvintele: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău. Aceasta este prima şi cea mai mare poruncă. Iar a doua este asemenea acesteia: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Mat. 22,37–39). Iubirea e punerea în lucrare a celor crezute în perspectiva celor nădăjduite.

 

Îndeplinirea unei porunci înseamnă respect faţă de toate celelalte

Întregul comportament al creştinului faţă de Dumnezeu şi de semeni – noţiune în care intră toate categoriile de vârstă, toate categoriile sociale şi stările morale: săraci sau bogaţi, culţi sau inculţi, sănătoşi sau bolnavi, cerşetori, păcătoşi sau virtuoşi etc. – trebuie orientat în funcţie de exigenţele celor trei virtuţi creştine. Faţă de virtuţile creştine se poate păcătui astfel: împotriva credinţei – prin necredinţă, erezie, apostazie (lepădarea de credinţă), indiferentism, bigotism, fanatism; împotriva nădejdii prin deznădejde; împotriva dragostei – prin ura faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, prin dispreţul şi nepăsarea faţă de aproapele tău, prin coborârea iubirii la nivelul sentimentalismului ieftin şi al erotismului.

Nelăsând nimic deoparte din ceea ce a constituit şi constituie efort general-uman în scopul îmbunătăţirii condiţiei omului în lume, creştinismul socoteşte virtuţi şi înţelepciunea, dreptatea, bărbăţia, cumpătarea – numite virtuţi cardinale –, la care s-ar putea adăuga şi altele (discernământul, smerenia, ascultarea…), într-un cuvânt tot ceea ce contribuie la orientarea omului în vederea creşterii în credinţă, nădejde şi dragoste. Aşa cum îndeplinirea unei porunci înseamnă respect faţă de toate celelalte, încălcarea unei porunci înseamnă nerespectarea nici uneia; căci respectându-le, noi creştem în virtute prin fiecare din ele, iar nerespectându-le, cădem în păcat faţă de toate.

(Ghidul creştinului ortodox)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Virtutea creştină.

Comentarii