Există oare creştin adult, care să nu fi simţit vreodată că are duşmani? Prea puţin probabil. Unii dintre duşmanii noştri se află poate chiar aici în biserică şi se roagă împreună cu noi; alţii sunt poate acasă: acea femeie atât de antipatică şi intrigantă pe care încercăm mereu să o evităm; acea rudă care cu ani în urmă ne-a făcut o mare nedreptate, răpind din dreptul nostru de moştenire; tânărul sau tânăra aceea, care după ce am fost împreună câţiva ani din viaţă, acum ne-a lăsat baltă şi a plecat cu altul sau cu alta; colegul de la şcoală din banca din spate, care cum ne-am întors să-l privim, ne-a şi pârât profesorului; vânzătorul care ne-a înşelat; vecinul care are o orientare politică diametral opusă ş.a.m.d. Pe toţi aceştia şi pe mulţi alţii îi numim duşmanii noştri. Am statornicit deja între noi o serie de relaţii, ce se bazează pe indiferenţă, răceală, iar uneori pe răzbunare.

Şi iată că vine Hristos şi spune: iubeşte-i! Ţi-au făcut răul? Fă-le binele! Te-au blestemat? Binecuvântează-i şi roagă-te pentru ei! Te-au lovit peste un obraz? Întoarce-l şi pe celălalt! Ţi-au luat haina? Dă-le şi cămaşa! Nu-i judeca, iartă-i, dă-le dacă-ţi cer ceva! Şi atunci apare întrebarea: dar oare Hristos, nu cumva, îi favorizează tot pe cei bogaţi, pe cei care au puterea în mâini, pe cei care înfăptuiesc nedreptatea? Nu cumva Hristos este în favoarea unei lumi mai nedrepte decât o ştim?

 

Iubirea duşmanului este unica soluţie

„Iubiţi pe duşmanii voştri!”. Cred că nu există creştin care să nu se fi simţit tulburat măcar o dată în viaţă de ceea ce spune Iisus. E răscolitor acest îndemn. Poţi să fii de lemn sau piatră, poţi să fii indiferent sau încăpăţânat în idei şi principii, dar e imposibil ca acest fragment să nu te pună puţin pe gânduri, dar e imposibil ca oprindu-te măcar pentru o clipă asupra Evangheliei, să nu te răscolească cuvintele lui Hristos: “Iubiţi pe duşmanii voştri!”

Analizând însă obiectiv lucrurile, chiar şi dintr-o perspectivă pur umană, ajungem la concluzia că niciodată răzbunarea şi violenţa nu aduc roadele aşteptate. E plină lumea de ură, de duşmănie, de dezbinare, de războaie şi de efectele acestora: fraţi care nu se mai pot privi în ochi, părinţi rămaşi singuri, familii destrămate, bolnavi ş.a.m.d. De ce? Pentru că arma folosită în rezolvarea conflictelor este răzbunarea, iar răzbunarea cere răzbunare. Într-o lume ca cea în care trăim iubirea duşmanului este unica soluţie. Ea nu este un simplu remediu sau un rău mai mic, dar este maximul bine. Într-un lanţ al urii, ca din nou să domnească pacea, e necesar să fie cineva care să rupă acest lanţ, altfel duşmănia şi rănile provocate persistă la infinit. Dacă vom aştepta mereu ca celălalt să ierte primul, pacea nu va veni niciodată. Iubeşte primul, iartă primul, pentru că nu vei avea nimic de pierdut!

 

Primul care a iertat a fost Iisus Hristos

Ştiţi cine a fost cel dintâi care a dăruit iertarea şi cine au fost primii ei destinatari? Ştiţi cine a fost cel dintâi care a oferit iertarea în mod necondiţionat, şi chiar înainte ca celălalt să greşească? Numele lui este Dumnezeu şi a făcut lucrul acesta prin Hristos, Fiul său. Noi oamenii suntem primii destinatari ai acestei iertări. În Isus Dumnezeu ne iubeşte, în timp ce noi continuăm să fim duşmanii săi, ne face binele în timp ce noi îl urâm, ne binecuvântează în timp ce noi îl blestemăm, mijloceşte pentru noi în timp ce noi îl ucidem. Pentru ca noi să fim salvaţi, el este dispus să sufere orice rău din partea noastră, indiferent cât de răi sau violenţi am fi. Acest mod de a iubi al lui Dumnezeu durează de mai bine de două mii de ani!

Uneori, tind să cred că suntem educaţi după cu totul alte principii, decât cele pe care le propune Hristos în Evanghelie. Auzeam nu demult din gura unui şcolar sfatul pe care-l primea în fiecare dimineaţă de la tatăl său: “Fiule, pe mine nu mă interesează ce faci tu la şcoală, nu mă interesează dacă te baţi sau nu, nu mă interesează când şi cu cine te baţi, nu mă interesează de câte ori pe zi faci acest lucru, dar dacă îmi vii bătut acasă, te mai bat şi eu o dată!” Există o educaţie la violenţă, la răzbunare, la a nu accepta să câştige celălalt.

 

„Fiţi milostivi, după cum şi Tatăl vostru este milostiv”

În lumina Evangheliei lui Hristos descoperim însă şi cine trebuie să fim noi cu adevărat pentru fraţii noştri. Cu toţii greşim şi primim iertarea, şi cu toţii avem dreptul şi datoria de a ierta. Deoarece am fost creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, ceea ce acesta a făcut pentru noi avem misiunea de a face şi noi celorlalţi. Am fost vindecaţi de duşmănia faţă de Dumnezeu, iar acum suntem invitaţi să ne vindecăm de duşmănia faţă de fraţii noştri. În funcţie iubirea şi iertarea acordată duşmanilor noi suntem asemenea lui Dumnezeu, devenim “fiii celui Preaînalt”. “Fiţi milostivi, după cum şi Tatăl vostru este milostiv”.

Principiul iertării duşmanului îl sădeşte Dumnezeu în natura umană, pentru ca iertarea să apară tuturor drept calea cea mai justă pentru o lume mai bună, pentru o lume în care să domnească pacea, înţelegerea. Harul de la botez ne ajută să ne simţim iubiţi de cel care ne-a iubit fără rezerve şi să devenim capabili de a oferi iertarea necondiţionat.

(Pr. Petru TAMAŞ)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Putem iubi mai mult, dacă iertăm mai mult.

Comentarii