Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Un film cu Al Pacino. Talentatul actor joacă rolul unui locotenent-colonel al armatei americane, scos la pensie de câţiva ani deoarece a devenit inapt. Şi-a pierdut vederea într-un accident cu o grenadă. Acţiunea filmului se desfăşoară pe parcursul a patru zile. Un weekend şi un început de săptămână. Sfârşitul anilor 90 în America. Colonelul Slade (Al Pacino) – om dificil în relaţiile cu familia – nu mai suportă situaţia în care se află. Singurătatea, întunericul şi dispreţul celor apropiaţi, care-l consideră – fără să spună – un ratat. Îl torturează. A avut o viaţă dinamică de militar, a luptat şi pe front, în războiul din Golf. Bărbat curajos. Dar şi plin de viaţă. Timpul liber îl petrecea în distracţii. Acum nevăzător şi umilit trăieşte ca un întemniţat. Zdrobit de neputinţele lui, se hotărăşte să se sinucidă. Mai întâi însă, două, trei zile, vrea să facă un tur pe la locurile unde altădată, în anii săi buni, s-a bucurat de viaţă.
Aproape fiecare om, cât trăieşte, se zbate între viaţă şi moarte, între iad şi rai, între boală şi sănătate, între nebunie şi normalitate, între deznădejde şi speranţă. Nu-i uşor să menţii echilibrul între toţi aceşti parametri şi încă mulţi alţii pe care ni-i oferă viaţa. De fapt, este imposibil, fără ajutorul lui Dumnezeu.
Al Pacino joacă personaje asemănătoare celor din opera lui Dostoievski. Reuşeşte să scoată la iveală străfundurile fiinţei umane. Abisurile sufletului uman despre care cel mai adesea nu vorbim. Sau pe care nu ştim să le exprimăm. Totuşi, aici, în adâncuri, sunt rădăcinile faptelor noastre văzute. Partea văzută a vieţii noastre este determinată de cea nevăzută, de ceea ce se petrece ascuns în inima şi în mintea noastră. Sfinţii Părinţi de aceea sfătuiesc mărturisirea gândurilor - ruperea rădăcinilor celor rele. Pentru a împiedica apariţia roadelor rele. De alfel, concluzia aceasta o găsim încă din secolul I, la Sfântul Apostol Luca. „Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune, pe când omul rău, din vistieria cea rea a inimii sale, scoate cele rele.” (Lc, 6, 45).
Pentru a face acest tur, înainte de a încheia socotelile cu viaţa, colonelul Slade are nevoie de un însoţitor. În urma unui anunţ, se prinde să-l însoţească un student sărac, care încearcă să-şi completeze bursa cu banii câştigaţi în weekend prin prestarea a diferite servicii. Un student sărac, dar onest. Punctul culminant al filmului este însă – ca de obicei – la final. Se constituie într-un discurs de şapte minute ţinut de colonelul Slade într-o universitate. Universitate la care învăţa tânărul student Charles. Acesta, împreună cu un coleg, erau judecaţi pentru tăinuirea numelor a câţiva studenţi care au făcut o farsă urâtă rectorului. Charles, fiind sărac, risca pierdea unei burse la Oxford, dar şi exmatricularea din şcoala la care învăţa acum. După cele câteva zile „nebune” petrecute de Slade şi Charles, cu restaurante, dans şi curse de maşini, între ei se încheagă o prietenie. Charles îl salvează de la sinucidere, cu preţul vieţii sale. Se luptă cu Slade, este ameninţat cu pistolul. Nu cedează. Îi aduce argumente şi-l convinge pe colonel că merită şi trebuie să trăiască. Se întorc acasă şi se despart cu puţine minute înainte de începerea procesului de la universitate, proces ţinut în prezenţa profesorilor şi a sute de studenţi. Colonelul Slade, în ultima clipă, spre surprinderea tuturor, şi a lui Charles, se hotărăşte să-l apere în acest proces. Valoarea discursului lui Slade este dată de curajul şi maniera în care acesta spune adevărul. Vorbeşte ca unul care nu mai are nimic de pierdut şi totodată ca unul ce începe să creadă în valoarea omului. Se îndoieşte cu voce tare că universitatea aceea poate forma caractere, atât timp cât exmatriculează un elev care nu-şi pârăşte colegii, încurajând pe cei ce pârăsc. Se îndoieşte de calitatea acestei instituţii, care vrea să exmatriculeze acest student pe care el nu a putut să-l corupă şi care a pus atâta suflet pentru a-i salva viaţa. Fiecare elev, dincolo de uniformă, este o viaţă. Platon spunea că: „În fiecare bloc de marmură se află o capodoperă. Important e ca artistul să dea la o parte ceea ce este de prisos.” Fiecare profesor este un artist. Fiecare părinte este un artist care poate crea capodopere. E adevărat că nu sunt bani şi că salariile profesorilor sunt mici. Cu toate acestea – mai presus de salariu – trebuie să facem pentru copii şi tineri tot ceea ce putem. Ei nu sunt constituie doar locul nostru de muncă, ci şi mediul în care trăim. Sunt cei care duc mai departe valorile istoriei, ale culturii şi ştiinţei. Ar fi o binecuvântare dacă toţi profesorii s-ar ruga pentru elevii lor. N-ar dura mult. Cinci, zece minute, să fie pomeniţi toţi, într-o scurtă rugăciune. Această mică jertfă ar însemna foarte mult.
Arta de bună calitate, după cum spune actorul Dan Puric, mătură cărarea spre Biserică. Filmul acesta este artă de bună calitate şi merită văzut. Are în el puterea de a înnobila, de a motiva, de a înţelepţi şi de a face mai bun pe cel care-l vizionează. Cultura de bună calitate sensibilizează şi apropie de Dumnezeu.
Al Pacino face roluri geniale în „Naşul”, dar şi în „Pactul cu diavolul”, într-„O după-amiază de câine” şi în „Negustorul din Veneţia”. Filme însă excepţionale pentru cei care lucrează în învăţământ sunt şi „Freedom Writers” sau „Dangerous Minds.” Cu siguranţă în ele sunt scăpate şi expresii mai buruienoase. Trebuie date deoparte şi păstrat, după modelul albinei, numai polenul, numai ce este folositor. Astea sunt vremurile.
Vizionare plăcută!
(Iulian MARCU, Fundaţia Sfinţii Martiri Brâncoveni)
