Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
E greu să înţelegem în ce constă în concret această capacitate. Calitatea omului de chip al lui Dumnezeu, sau de chip al Cuvântului lui Dumnezeu nu ne spune nici ea prea mult în concret. Pentru a ne lamuri în această privinţă, să vedem întâi ce este ipostasul.
Ipostasul
Ipostasul sau persoana este starea de sine a unei firi spirituale, sau şi spirituale; e una din unităţile unei astfel de firi, în strânsă corelaţie cu celelalte unităţi, iar în cazul persoanei umane, în relaţie şi cu Dumnezeu cel personal. Ca atare persoana, care e modul de subzistenţă concretă a firii umane, e un centru unitar al tuturor actelor şi relaţiilor sale mereu noi faţă de alte persoane umane, dar şi al relaţiei cu Dumnezeu cel personal. Persoana e un “cine” unitar, care este şi se ştie subiectul unei firi sau al unui fond complex de însuşiri din care poate scoate acte mereu noi şi în care suportă şi primeşte actele altor factori personali şi impersonali. “Cine”-le unitar al persoanei se conciliază cu complexitatea acestui fond de însuşiri pe care-l manifestă în acte proprii şi în care primeşte actele străine. Privită ca unitate, complexitatea e persoană; privită ca complexitate de însuşiri, e natură. Dar această complexitate de însuşiri nu poate fi văzută stând de sine.
„Cine” unitar
Ea subzistă intr-un “cine” unitar, sau ca un “cine” unitar. Dacă firea nu poate exista real decât într-un sau ca un “cineva”, într-o sau ca o persoană, realitatea supremă trebuie să aibă şi ea caracter personal. Numai în ea se contemplă firea. Realitatea este astfel ipostatică, personală, sau subzistă în ea. Unitatea acestui “cine”, simultană cu complexitatea lui, o redă, în privinţa lui Hristos, Leonţiu de Bizanţ considerând pe de o parte ca ipostas al naturii umane pe acelaşi Dumnezeu Cuvântul care e şi ipostasul etern al firii Sale dumnezeieşti, pe de altă, numindu-L compus, ca unul ce întruneşte sau ipostaziază în sine cele două firi. E de menţionat că ipostasul nu trebuie înţeles ca o bază deosebită de firi, ci ca un mod de existenţă concretă care, unificându-le, le penetrează în toate ale lor prin caracterul ipostatic.
Fiecare om e şi ipostas sau subiect, şi natură
Nimic nu se opune însă, în principiu, ca un “cine” unitar suprem să cuprindă în sine o complexitate şi mai mare, mai mare ca a subiectului uman. Nimic nu se opune ca să se realizeze un cine care să cuprindă nu numai complexitatea de însuşiri a firii umane, în care se cuprind personalizate toate elementele din cosmos, ci şi ale firii dumnezeieşti, sau viceversa. Prin aceasta se realizează unitatea personală cea mai cuprinzătoare. Acesta este Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu cel întrupat.
Fiecare om e şi ipostas sau subiect, şi natură; e subiect, ca natură subzistentă, ca centru subzistent al actelor şi reacţiilor sale, ca fond ce-şi actualizează potenţele lui; şi e natură, ca instrument sau fond pus în valoare de aspectul ei de subiect, sau de faptul că subzistă real ca ipostas. În fiecare om există şi ipostasul şi natura, sau şi calitatea de subiect şi cea de fond şi de instrument, fără ca ipostasul să fie un adaos din afară, ci forma necesară a naturii îndată ce ea există în mod real. În propoziţiile “eu mă încălzesc”, “eu cuget” exprim atât calitatea mea de subiect care simte sau cugetă, cât şi calitatea mea de fond sau izvor de simţire sau cugetare.
Una fără alta nu se poate, odată ce exist. Natura umană nu poate exista concret niciodată numai ca natură, ca fond, ca “obiect”, fără să aibă şi calitatea de subiect, şi nici subiectul, fără natură.
