Orice patimă porneşte de la egoism, de la faptul că te vezi centrul tuturor lucrurilor. De aceea şi spun mulţi Sfinţi Părinţi că rădăcina tuturor răutăţilor este iubirea de sine.

De altfel, Sfinţii Părinţi numesc şi alte patimi ca fiind rădăcină a toate relele, cum ar fi mândria, iubirea de argint, slava deşartă. Însă prin aceasta nu se contrazic pe ei înşişi sau unii pe alţii, pentru că toate aceste boli ale sufletului sunt strâns unite una de alta, şi nu le poţi cu uşurinţă despărţi între ele.

Când omul se îndepărtează de ele prin pocăinţă, se desparte de toate, iar atunci când le îngăduie să-i conducă sufletul, se lasă înstăpânit, chiar şi fără să vrea, de toate. Pentru că, împreună cu o patimă vin şi rudele ei, după cum şi practicarea unei virtuţi, atrage alte virtuţi după sine şi se statornicesc în om.

Toate aceste patimi au în comun faptul că omul, pe care îl stăpânesc, îşi întoarce ochii sufletului numai spre sine, se vede numai pe sine iar pe ceilalţi oameni îi consideră obiecte care populează lumea sau unelte prin care îşi atinge scopul.

Egoistul nu se gândeşte la binele celuilalt, nu se gândeşte să interfereze cu oamenii, ci calculează nu numai cum ar putea trage foloase de pe urma contactelor cu semenii săi. El nu este antropocentrist, aşa cum adesea pretinde, ci pur şi simplu egolatru. Nu este credincios, nu se închină prea des la Dumnezeu sau deloc, pentru că în locul lui Dumnezeu se pune pe sine, egoul propriu.

Ba chiar de multe ori i se pare că e iubitor de oameni şi mărinimos, dar el nu vede lucrurile decât la dimensiunea redusă a universului său interior ipso-centric. Egoismul este o luptă făţişă cu Dumnezeu, un refuz al alterităţii şi o încarcerare de sine fără ieşire, un iad sigur, pentru cine nu înţelege capcana singurătăţii veşnice pe care şi-o întinde singur.

 

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Despre egoism.

Comentarii